Picioare de lut

„Câtă încredere aveţi în Sănătate şi în Educaţie?” FOTO Adevărul

Sănătatea şi Educaţia ne privesc mult mai direct decât alte sectoare de activitate. Ele ar trebui să fie picioarele zdravene ale dezvoltării sociale. De ce apar, însă, că sunt, în fapt, picioare de lut, moi, făcând să se clatine corpul social la fiecare mişcare mai serioasă de „progres”?

Încrederea. Când vă duceţi la doctor sau sunteţi internat/ă în spital ori când vă pregătiţi copilul pentru a urma o şcoală, aveţi, de multe ori, încrederea că va fi bine pentru că doctorul/personalul medical sau învăţătoarea/personalul didactic prezintă garanţia acestei încrederi. Aveţi încredere în Sănătate şi în Educaţie?

Boala sau Pacientul? Aflu dintr-un interviu interesant, postat pe euractiv.ro (05.06.2013), acordat de doamna Ruxandra Dragia-Akli, director pentru Sănătate în Directoratul general Cercetare şi Inovaţie al Comisiei Europene, că investiţia în cercetarea pentru domeniul Sănătăţii e în scădere şi că Parlamentul European va fi mai preocupat de Energie în viitorul apropiat. Miezul interviului după mine, e legat de faptul că politicile naţionale în domeniul sănătăţii se concentrează prioritar mai degrabă pe diagnosticul bolii decât pe diagnosticul pacientului. Când e diagnosticat un cancer şi este recomandată o procedură medicală (chirurgie, radio sau chimioterapie, medicamentaţie etc.), aceasta ţine cont în mai mică măsură de răspunsul molecular la cancer; cu alte cuvinte, se tratează cancerul, dar mai puţin pacientul. Se ştie, răspunsul corpului la boală este individual, sistemul molecular reacţionează sau este afectat diferit de la persoană la persoană.

Cercetarea medicală, dacă ar fi finanţată corespunzător, ar trebui să determine un grad mai înalt al tratamentului personalizat al pacientului. Asta ar însemna o revoluţie profundă a întregului sistemului medical de azi, şi în România, fireşte.

În interviu apare şi informaţia privind luna europeană a creierului prin care se atrage atenţia asupra multelor boli ale creierului cu consecinţe, încă insuficient documentate, asupra slabei performanţe social-economice a adulţilor. Diagnosticarea unei depresii, de pildă, poate surveni după o lungă perioadă în care, fireşte, a fost vizibil un nivel mai slab al acestei performanţe. Pierderile la nivel naţional sunt incalculabile.

Cred că ţinta majoră a dezvoltării domeniului Sănătate este reconstruirea încrederii  oamenilor în buna sa funcţionare şi în capacitatea personalului medical de a se comporta şi comunica pacienţilor astfel încât aceştia să nu se simtă victime sau prada sigură a bolii. Oricât de gravă ar fi aceasta. Pasajul din jurământul lui Hipocrat e încă atât de valabil: 

Dacă nu poţi face bine, măcar să nu faci rău

Ce rău poate face Şcoala? Cel mai evident rău este pierderea încrederii în ceea ce ea poate oferi copiilor şi tinerilor. Această pierdere implică deteriorarea încrederii în relaţia între cei patru “actori” ai domeniului: familie-copii-şcoală-autorităţi şcolare. La început, cum se ştie, copilul e dat la şcoală! Cei mici nu înţeleg de ce, dar li se explică(!?), şi, de multe ori, micuţii se duc zilnic la şcoală pentru că “aşa trebuie”. Ceea ce se întâmplă acolo, când nu sunt acasă, e esenţial: ei/ele încep să perceaptă existenţa a două lumi, una a familiei, cu un anumit gen de relaţii şi de informaţii primite, alta, a şcolii, cu alt gen de relaţii şi de informaţii primite. Ambele lumi pretind că îi pregătesc pentru “viaţă”. De multe ori nimic nu e mai fals! Eficacitatea sistemului educaţional depinde esenţial de practica actului de guvernare în ce priveşte viziunea asupra dezvoltării socio-economice pe termen mediu şi lung. Ori, se ştie, actul de guvernare, fundamentat pe opţiunea politică a electoratului, e prizonier al prezentului de cele mai multe ori. Educaţia, însă, e un sistem eficient pe termen lung, proiectat pentru un viitor despre care, de fapt, nu ştim mare lucru.

Care viitor? Pentru ce pregăteşte Şcoala românească acum pe băieţelul şi fetiţa de şase-şapte ani care vor avea drept de vot peste 11 ani şi primul job peste 15 ani. Cum vor arăta lumea noastră  şi lumea peste 15 ani? Nu ştim prea bine, dar ce ştim este că Educaţia şi practicile educaţionale trebuie să fie concentrate pe dezvoltarea individuală a elevului/studentului, nu pe funcţionarea birocratică  a sistemului care, de pildă, prevede, la noi, o formaţiune de studiu, la masterat, de 25 de studenţi. La licenţă, lucrurile se complică: poate fi un an de studiu cu peste 80 de studenţi, împărţiţi în grupe etc. Cum poţi lucra individual cu fiecare când specializarea prevede un pachet curicular care nu e în concordanţă cu o proiecţie mai sigură privind viitorul? Când spun: “a lucra individual”, am în vedere nu atât transmiterea de informaţie cât mai ales încurajarea / formarea unui mod propriu de a gândi în zona specializării, dar şi dincolo de ea. 

Elevul din viaţă, elevul din hârtii. De multe ori actul educaţional pierde dimensiunea dezvoltării personale  a elevului/studentului. Ca şi alţi colegi şi colege - nu ştiu cât de mulţi/multe în ţară - fac un efort enorm pentru a nu trata grupa, anul ca o masă; ştiu, deşi ne costă, că trebuie să mă adresez fiecăruia/fiecăreia, că trebuie ca încrederea lor în noi să funcţioneze şi invers. În zona disciplinelor socio-umane  evaluarea prin test-grilă, de pildă, pierde din eficacitate acest lucru: studenţii, de pildă, care nu primesc un feed-back oral sau, mai bine, în scris, după fiecare lucrare, fie că e pe parcursul semestrului sau examen, sunt lipsiţi de ceva esenţial. Lipsa aceasta se reflectă în diminuarea încrederii. Când un student/studentă îţi scrie că “e prima dată în trei ani când un prof ne spune ce-am făcut bine şi ce nu”, nu e nicio satisfacţie. Asta ar trebui să fie regula, sensul major al relaţiei pedagogice pe care se fundamentează caracterul integritatea, competenţele celor care vin. 

Diagnosticul pacientului, dezvoltarea educaţională ar trebui să lucreze împreună pentru ca edificiul social să nu semene cu un uriaş cu picioare de lut. Spasmodica victorie a kilometrului de autostradă asfaltat în România, periodicele victorii la concursuri şcolare şi universitare nu pot înşela: lutul începe să crape. Trebuie altceva, sănătos şi cu cap. Dacă e să construim încrederea că se poate să stăm pe picioarele noastre.