Îmi verific telefonul să fiu sigur că rusul care mă aşteaptă la marginea oraşului într-un hotel chiar există. În aer e o atmosferă alienantă, nu înţeleg nimic din ce vorbeşte lumea în jurul meu. Ascultasem la TVR emisiunile alea în limba maghiară, dar parcă nu sunau în halul ăsta. Rusul mă aşteaptă de două zile, a venit mai devreme de la Sankt Petersburg, am verificat în telefon adresa. În două zile începem amândoi masteratul, el la Istorie, eu la Ştiinţe Politice. Am stabilit că ne găsim pe o stradă cu nume ciudat, foarte departe de centru. Nu ştiu de ce, el a rezervat. Numai că acum nu mai ştiu să ajung.

Bagajul este foarte greu. Geanta mi-a dat-o tanti Corina din Germania, e o geantă mare, military, în care mi-au încăput haine şi lucruri pentru următoarele 5 luni. Trebuie să iau metroul, autobuzul şi tramvaiul să ajung la hotel. Mă loveşte pentru prima dată în viaţă cum ar trebui să arate un transport în comun. Integrat, cu plăci la fiecare staţie, în care sunt scrie toate staţiile la care va opri şi minutul exact în care o va face. Precizia este nemţească. Totuşi, mă pierd, nu am internet pe telefon, este anul 2012. Singura hartă pe care o am, ar fi de folos, dacă nu mi-ar bate inima aşa tare. Mă doare mâna de la târâtul genţii.

Căutăm apartament următoarele zile. Îmi povesteşte că mai are un frate, care este în armata rusă, dar şi el a făcut armata! Nu ştiu ce să îi răspund, în adâncul meu sunt bucuros că nu am făcut armata! Totuşi, încet-încet îmi dau seama că ceva nu este în regulă cu acest rus blond, înalt, subţire, cu ochi albaştri. Are o sensibilitate pe care eu nu o cunosc. Când mergem la diferite locaţii, îmi dau seama că nu ne potrivim. El vrea linişte, verdeaţă, eu vreau gălăgie, districtul cu cluburi. El vrea să stea la casă, cu gazda în casă, eu vreau apartament modern în centru.

Ne certăm şi pleacă. Îmi lasă bani de hotel pentru următoarele două zile, anunţându-mă printr-un mesaj pe telefon. Eu veneam de la prima întâlnire cu viitorii colegi când am citit mesajul. Vestea m-a afectat. Era singurul om pe care îl cunoşteam în Budapesta. M-a deranjat şi mai mult ce mi-a scris în mesaj. „Nu ne potrivim”. Îmi dădusem şi eu seama, dar parcă din gura lui suna apocaliptic. De parcă trebuie să te potriveşti ca să stai în acelaşi apartament pentru un an de zile pe timpul masteratului. Oare ăsta nu ştie de vorba aia, că opusurile se atrag? Ce prost, îmi spun. Aş fi putut să îi mai scot frica aia din sânge. Da, frică, asta are!, nu sensibilitate! Totuşi, faptul că a plecat, m-a doborât.

Ajung la hotel, nu ştiam ce să fac. În camera de alături, doi maghiari sunt în focurile dragostei. Ţipă de plăcere. Îmi aduc aminte de fata care m-a părăsit în Bucureşti cu câteva luni în urmă. Nu doare, dar îi simt lipsa. Ies afară, mă duc la bar la hotel. Comand o bere şi stau pe terasă. E un sfârşit de august nici prea călduros, nici prea friguros. Vin la masă cu mine un cuplu de belgieni. El munceşte la o firmă de sisteme audio în Belgia, ea nu reţin unde lucrează. Sunt în concediu, şi au un bebeluş nou-născut cu ei, care plânge regulat. Le urez felicitări, ei îmi urează noroc. Fiecare merge în camera lui, nu înainte ca tipul să îmi spună că în mai puţin de trei săptămâni totul se va rezolva. Însă mie tot îmi răsuna în cap, simbolic pentru cele două naţiuni: Nu ne potrivim!