Prima dotare internă a acestei arte e un suflet suplu şi cristalin ca melasa. Iar prima exigenţă tehnică e plonjonul smerit în cele sfinte. După un an de urlete, măscări, japcă şi şerpării, vine, ca un fulger blînd, cuminţenia: a început Săptămîna Mare!

Ne sfinţim! Brutele devin fiinţe contradictorii. Vulturi cu rău de înălţime. Borfaşi, siluitori ai adevărului, şacali tv şi alte fiare ale bestiariului naţional cad, seceraţi, în genunchi şi îşi ridică privirea spre cruce. Foştii titani ai fraudei se încercuiesc de iconiţe, calcă jeep-ul pînă la cea mai apropiată mînăstire şi se închină adînc. De pe pereţii zugrăviţi sau din icoane, sfinţii privesc, se complexează şi, lipsiţi de imunitate, se înclină a demisie. 

Transfigurarea căzăturilor noastre elitare continuă cît e Săptămîna Mare de mică. Toată lumea începe să vorbească generos de bucurie, lumină, alinare, pace, cuget şi alte cuvinte pe care aceiaşi oameni le convoacă exact o dată pe an. Dimpotrivă: javră, fraier, retard, centuristă şi chiar domnişoarele cu barbă angajate de Şerban Nicolae pentru netezirea dezbaterii juridice sînt trimise în concediu fără plată. Pînă luni, cînd se pot întoarce pentru recuperări îndrăcite.

O săptămînă întreagă, tăcerea cuvioasă a puşlamalelor e întreruptă doar de susurul mătăniilor şi de clefăitul întru săvîrşirea talazurilor de bucate. De post, dar şi lumeşti. La vila binecuvîntată de la munte, dar şi acasă, la poalele piscinei de sub plasma pe care rulează filme cu ultima vacanţă în Dubai sau cu titularul plimbîndu-se, în togă de Doctor, prin pădurea furată cu sudoarea frunţii aplecate pe textul legii cu destinaţie. Nimic mai creştinesc.

Pornografie? Nu. Pornografie încondeiată cu Duh şi Slovă Sfîntă.

Figuri de aleasă mîrlănie zboară, purtate de un trapez silenţios, din zoaiele băştinaşe pînă în prajma Domnului şi retur. Exerciţiul reuşeşte întotdeauna. Nimeni nu riscă vreo vină amară sau vreun accident spiritual nebănuit. Dimpotrivă, pe durata Sfintelor Paşti, locatarii cocinei se simt mai buni şi sînt convinşi că n-au fost vreodată altceva decît oameni plăcuţi Domnului, dacă nu chiar de la prima privire, atunci la reexaminare. În sufletul fiecărei pramatii furăcioase stă ghemuită şi mereu la pîndă credinţa în propria omenie. Nu sîntem, în fond, toţi păcătoşi?

Despre originile şi mecanismele acestei făţărnicii neasmuite s-a vorbit şi s-a scris îndeajuns şi inutil. Ştim doar că acest exerciţiu public e vechi şi n-are de gînd să moară. Mai ştim, cu aceeaşi siguranţă care ne face români inimitabili şi creştini chiriaşi, că de azi, luni, se dă slobod la porcăială. Scăpăm. Ne revenim. Senatorii, miniştrii şi chestoraşii pocăiţi se scutură de smerenie, leapădă rasa de călugăr şi se pun pe treabă: la înjurat, furat, şantajat şi alte greşeli deja iertate de excesul duhovnicesc din Săptămîna Mare. Asta, pînă la Crăciun cînd urcă, iar, pe trapez, pun mîna pe cruce şi se lasă purtaţi spre cele sfinte.

Mobilitatea caracterului e lucru mare. Sub unduirea ei înţelegătoare, creştinismul a devenit o bălăcăreală cu două pauze de realimentare. Un sport cu două sezoane interşanjabile: Paşte şi Crăciun. E, prin urmare, potrivit, să adresăm tutror practicanţilor tradiţionala urare profesională: trapez cu noroc. Şi Crăciun fericit!