Marea trăncăneală

În preajma alegerilor legislative din decembrie 2016, am scris un comentariu destul de amărît pe care simt nevoia să-l împărtăşesc cititorilor şi acum, în anul electoral 2019. Regret că „situaţiunea“ îngăduie asemenea repetiţii... Dar ce să facem?

Articol preluat din Dilema Veche

Alte măşti (cu vagi diferenţe de machiaj), aceeaşi piesă. Am interiorizat în prea mare măsură filozofia „răului mai mic“, ca şi cînd varianta „binelui pur şi simplu“ e o utopie. S-ar zice că avem mereu de ales numai între ticăloşi siniştri şi inocenţi neconvingători, între gîndaci de bucătărie şi fluturaşi fără aripioare. De o parte cîte un ştab provincial care pare şmecher şi de fapt e un prost fudul şi hoţ, de cealaltă idealişti duioşi, fără cine ştie ce charismă, retori cu aere de Avram Iancu, purtători de etichete fără acoperire. De o parte semianalfabeţi autosuficienţi, comunişti nostalgici, cuconiţe gureşe, „familişti“ cu cinci neveste plus prospătură, de cealaltă băieţi şi fete „fine“, care se războiesc simultan cu comunismul şi cu proprietatea privată, cu familia pe bază de cuplu şi cu „sexo-marxismul“... Varianta „normală“ nu există. Vom fi mereu perdanţi, ca popor, dacă nu vom înlocui opţiunea pentru „răul mai mic“ cu exigenţa pentru o clasă politică educată, coerentă, onestă şi atrăgătoare (fără demagogie). Pentru asta, e nevoie de o reformă a educaţiei, de profesionalizarea riguroasă a clasei politice şi de un electorat nemanipulabil, cu criterii mature şi cu un simţ comunitar curăţat de gregaritate. Ştiu: asemenea pretenţii par, la noi, utopice. E nevoie de timp, de experienţă civică, de o atmosferă publică decentă. Aşa e! Dar dacă nu fixăm linia orizontului la locul ei firesc, ne vom mulţumi, pe termen indefinit, cu jumătăţi de măsură, cu lamentaţii ridicole de victime eterne ale mapamondului şi vremurilor.

Se poate gîndi democraţia fără exerciţiul ritmic al alegerilor? Fără îndoială, nu. Din păcate, însă, scrutinul nu funcţionează ca un mecanism riguros, străin de orice aproximaţii, ambiguităţi, subterane impure, manevre ipocrite, strategii interesate, înşelăciune, demagogie, prostie. Nu avem de-a face cu un sistem infailibil de evaluare cantitativ-calitativă, cu o „măsurătoare“ a cărei precizie să fie incontestabilă. Avem de-a face mai curînd cu un fel de „organism“ colectiv, cu crampe fiziologice imprevizibile, cu dezordini celulare fatale, cu o psihologie pestriţă, lipsită de controlul constant şi eficient al raţiunii sau, măcar, al bunului-simţ. Rezultatul, la noi şi aiurea, e un soi de circ, o avalanşă de zgomote, vorbe mari, promisiuni gogonate, jocuri de gleznă, manipulare şi furt. La care, realist vorbind, participă nu doar „combatanţii“, ci şi electoratul: neinstruit, uşor de cumpărat, uşor de înregimentat în detaşamentele şmechere ale ideilor gata făcute, ale lozincilor găunoase, ale complezenţei „patriotice“. Dar asta e! Vorba lui Churchill: „Democraţia este cel mai prost sistem de guvernămînt, cu excepţia tuturor celorlalte testate pînă acum“.

Nu zic că România e un caz aparte. Am văzut pentru prima oară, în direct, alegeri libere, în 1976, în Germania Federală. Admit că anvergura candidaţilor (Helmut Schmidt şi Helmut Kohl) era de natură să asigure campaniei un anumit coeficient de decenţă, de substanţă, de stil. Dar în conversaţiile curente cu diverşi alegători percepeam vitalitatea unor criterii fără legătură cu politica reală. Unii votau Schmidt pentru că îl ştiau simpatizant al aceleiaşi echipe de fotbal pe care o susţineau şi ei, altora le plăcea foarte mult nevasta lui Schmidt, alţii votau Kohl pentru că era mai „creştin“ etc. Dar vedem şi cum s au desfăşurat lucrurile în Statele Unite. E greu de priceput cum „marea putere“ a lumii n-a găsit alţi „reprezentanţi“ ai măreţiei ei decît pe ultimii doi aflaţi în luptă la cea din urmă „bătălie“ electorală. Măcar dna Clinton, fără să fie neapărat o opţiune seducătoare, era previzibilă. Dar dl Trump e un amestec, în acelaşi timp comic şi înfricoşător, de Vadim Tudor şi Gigi Becali, de bişniţar ţanţoş şi un patriot de stadion. Nu mai vorbesc de stilistica propriu-zisă a confruntărilor: de o grosolănie, de o meschinărie, de un prost gust greu de digerat.

De ce am fi noi mai cu moţ? Mă uit în jur şi nu-mi vine să cred, deşi nu trăiesc pentru prima dată aşa ceva. Asist, asistăm, la un spectacol care seamănă a bazar, a luptă de cocoşi (sau de cîini), a păruială între chivuţe. Proştii fac pe deştepţii (şi par de două ori mai proşti decît sînt), infractorii fac pe călugării, dezmăţaţii parodiază chibzuiala, smintiţii de toate calibrele şi culorile fac pe înţelepţii. Valori supreme, care ar trebui să impună sobrietate şi bună credinţă (sentimentul naţional şi raportarea la Dumnezeu), sînt utilizate gongoric şi vicios – ca o marfă oarecare – pentru a fraieri plebea pravoslavnică şi „românismul“ folcloric. Păcătoşi de duzină fac dintr-o dată cruci cît carul şi defilează pe la moaşte (sub privirile complice ale Bisericii), hoţi de drumul mare exaltă „patria“, pentru a o spolia deîndată ce ajung la putere. Probleme? Piedici? Rele „tradiţionale“? Potlogării? Minciuni? Nu prea există: sînt ori vina „celorlalţi“, a adversarilor politici, ori rezultatul unui misterios atac planetar asupra arcului carpatic: lifte străine, sorosişti, organizaţii oculte, americani, bruxellezi, nemţi ş.a.m.d. Sîntem neaşezaţi fie din cauza capitalismului, fie din cauza comunismului, fie din cauza globalizării, a neo-colonialismului, a ecumeniştilor satanişti, a fanarioţilor. Te şi miri cum de am rămas fete mari, în plin (milenar) complot al atîtor ireductibili duşmani! Trăim încă în retorica conului Leonida: „Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pîndă ascuţindu-şi ghearele şi aşteptînd momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale... Naţiune, fii deşteaptă!“ Leprele sînt vocale şi abundent prezente în spaţiul public, oamenii cît de cît cumsecade, cu portrete încă plauzibile, suferă de paloare, de un anumit deficit mediatic. „Analiştii“ politici sînt loviţi ori de o inflexibilă hiper-competenţă, ori de mîrlănie, ziariştii sînt, în genere, propagandiştii opţiunilor şi obedienţelor proprii. Peisajul autohton nu mai are decît o singură formă de relief: tupeul. Şi o singură dimensiune meteo: sfruntarea, ploaia cu baliverne, nesimţirea. Peste toate, o limbă românească chinuită, o patologică lipsă de responsabilitate şi onoare.

„Asta-i situaţia!“ (o veche, sinucigaşă, sintagmă românească). Ce ne rămîne de făcut? Păi, măcar, să mergem la vot! Ce-o ieşi? Nu se ştie! Dar măcar să scăpăm de derbedei şi de ţoape. De gaşca guvernamentală. Iar dacă nu, să nu putem da vina pe alţii. În rest, cum ne-o fi norocul!

P.S. Deunăzi am văzut un clip electoral halucinant, comandat de PSD marelui Nae Guţă. Am făcut haz de necaz. Ai zice că „democraţia“ autohtonă are, ca imn naţional, „umanismul“ voios al manelelor...

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro