Să explicăm mai întâi diferenţele. Graţierea presupune doar atât: condamnatul graţiat nu-şi mai ispăşeşte pedeapsa după gratii. Însă toate celelalte consecinţe ale condamnării rămân: cazierul penal, repararea prejudiciului, compensarea victimelor, obligativitatea unei bune conduite pe o perioadă de timp etc.

Ultima lege de graţiere colectivă a fost dată în anul 2002, la iniţiativa Guvernului Năstase, care a justificat-o prin faptul că penitenciarele aveau capacitatea depăşită cu peste 40%. Erau graţiate pedepse de până la cinci ani, dar cu o listă lungă de excepţii. Dacă acum problema României este din nou aglomerarea penitenciarelor, o lege de graţiere colectivă, bine chibzuită, poate ar fi o soluţie.

În schimb, amnistia şterge complet fapta penală, ca şi cum aceasta nu ar fi fost săvârşită. Făptaşul devine complet imaculat, ca orice alt om nevinovat. O primă întrebare care se ridică: ce facem cu prejudiciile şi cu victimele? Căci fapta a existat, ea a fost ştearsă doar din catastife. A doua întrebare: cine are nevoie cu adevărat de onorabilitatea pe care o aduce amnistia?

Sigur, toată lumea are nevoie de onorabilitate, dar singurii care nu pot fără ea sunt exact politicienii şi demnitarii, căci legi mai aspre sau mai laxe îi opresc să ocupe funcţiile la care aspiră dacă au cazierul pătat. Înţelegem acum de ce politicienii vorbesc la pachet de graţiere şi amnistie: pentru ca prin legea pe care vor să o dea, să „agaţe” tacit amnistia de temeiurile care ar justifica graţierea. Căci nimeni, niciodată, nu a explicat de ce ar fi nevoie, pe lângă graţiere, şi de o amnistie.

Un penalist cu care am dezbătut problema mi-a relatat că, în doctrina juridică, instituţia amnistiei este bine clarificată. Potrivit doctrinei, amnistia se acordă în general după evenimente politico-sociale catastrofice şi confuze, precum sunt revoluţiile sau războaiele civile, în care adevărul judiciar este greu sau imposibil de stabilit. Este un instrument de pacificare a societăţii, un act de clemenţă pe care cei care au câştigat „partida” îl acordă celor care au pierdut-o. La noi, ultimele evenimente de această natură au fost revoluţia şi mineriadele – dar nu ţin minte ca domnul Iliescu, câştigătorul partidei, să fi simţit nevoia să amnistieze pe cineva.

În România, ultima lege de amnistie a fost dată pe 26 ianuarie 1988, când Ceauşescu a împlinit 70 de ani. Libertatea a fost cadoul pe care sărbătoritul l-a făcut câtorva mii de infractori, iar câteva mii de infractori liberi au fost cadoul pe care tot el l-a făcut naţiunii. Dar Constituţia Republicii Socialiste România prevedea expres că acordarea amnistiei se numără printre atribuţiile Marii Adunări Naţionale. Iar când Marea Adunare Naţională nu se afla în sesiune, aceeaşi autorizare o avea, tot expres, Consiliul de Stat - care era un fel de miniparlament cu program permanent, subordonat MAN şi prezidat de preşedintele Republicii. De altminteri, decretul de amnistie din 1988 a fost emis de Consiliul de Stat şi semnat de Nicolae Ceauşescu.

Constituţia actuală nu autorizează expres Parlamentul să acorde amnistia, ci o face, cumva, implicit: spune că „prin lege organică se reglementează acordarea amnistiei”. Însă actuala Constituţie mai are o prevedere, limpede ca cristalul, care nu exista în Constituţia comunistă. Iat-o: „Nimeni nu este mai presus de lege”. Or acodarea amnistiei exact asta înseamnă: să pui o categorie de oameni mai presus de lege.

La o privire de profan, avem, cel puţin în aparenţă, un conflict între două prevederi constituţionale: un articol care interzice un lucru pare contrazis de unul care autorizează implicit acelaşi lucru. Un asemenea conflict nu poate fi desluşit decât de către Curtea Constituţională. Şi Curtea o poate face într-un singur fel: examinând temeiurile care au justificat amnistia. Dacă autorii legii se vor limita să menţioneze, în expunerea de motive, doar aglomeraţia din puşcării, singurul argument invocat public până acum, mă tem că ar putea avea probleme: partea de graţiere să treacă, fiindcă rezolvă problema invocată, iar partea de amnistie să pice la Curtea Constituţională, tocmai pentru că ar fi expresia unei încălcări discreţionare, arbitrare şi nejustificate a prevederii care spune că nimeni nu e mai presus de lege.

Nu ştiu cât de solid este acest raţionament, dar cred că adversarii unei legi a amnistiei – parlamentarii Opoziţiei, preşedintele ţării, Guvernul, Avocatul Poporului – ar putea construi un caz în faţa Curţii Constituţionale, cu o singură condiţie: să şi vrea.