Noul ministru al şcolii n-ar avea habar că ministerul său a achiziţionat din fonduri europene un soft care poate fi folosit de universităţi în mod gratuit. Un fost ministru ar fi fost revocat, totuşi, înainte softul să devină funcţional. Mai apoi, s-ar fi uitat de el, ca şi de banii cheltuiţi, aproximativ 27 de milioane de lei.

În momentul de faţă, se recurge la şase softuri diferite aprobate de CNATDCU. Părerile despre performanţele acestora sunt extrem de diferite. Sunt specialişti care apreciază bunăoară softul SemPlag ca fiind capabil să rateze doar în 1% din cazuri, ceea ce mi se pare olecuţă exagerat, şi alţii care pretind despre acelaşi că ratează în 98% din cazuri, ceea ce mi se pare încă şi mai exagerat. Nu toată lumea ştie în ce constă un astfel de soft.

Ce este acela un plagiat?

Pe înţelesul multora dintre noi, al celor care n-au decât o idee minimă despre ce e vorba, un soft e un program de căutare şi de confruntare a frazelor dintr-o lucrare, de doctorat, cu precădere, dar nu numai, cu o bază de date şi/sau de pe web. Dificultatea constă în faptul că limbajul din orice domeniu ştiinţific conţine un număr destul de mare de elemente comune, care se regăsesc firesc în toate enunţurile, ceea ce nu înseamnă neapărat că au fost împrumutate mot-à-mot dintr-un alt text. Pur şi simplu, destule enunţuri nu pot fi formulate decât în mod asemănător sau chiar identic. Şi nu mă refer la prepoziţii sau conjuncţii, aşa numitele elemente de legătură, dar şi la expresii stereotipe prin natură. Nici un soft nu e capabil să facă diferenţa. Plagiatul fiind o chestiune de cuvinte, nu de idei, dificultatea cu pricina e lesne de înţeles. Aşa se explică, de exemplu, „ciudăţenia” ca o lucrare să fi fost declarată plagiată doar în proporţie de 4-5%.

Stricto sensu, plagiatul trebuie considerat în integralitatea lui, când numeroase fraze coincid pe o canava similară. Procentul de asemănare ori identitate lexicală nu poate fi socotit pe deplin relevant în absenţa problematicii. Din această cauză, definiţia plagiatului în funcţie de procentaj e greşită. Ca să nu mai spun că sunt domenii în care lexicul comun este prioritar, de pildă, în matematică sau în juridic, în care ghilimelele nu sunt absolut de rigoare: nici teorema lui Pitagora, nici un text de lege nu se pun neapărat între ghilimele. Din contră, în studiile literare, plagiat înseamnă, fără nici un echivoc, lipsa citării între ghilimele.

În ce mă priveşte, am în această chestiune, o părere diferită de aceea susţinută de majoritatea comentatorilor: întrevăd în plagiat un fenomen de natură umană, nu unul ţinând de tehnologia pe care internetul o furnizează plagiatorilor de a-şi însuşi ceva care nu le aparţine. Sunt convins şi că nici cel mai sofisticat soft de calculator nu va fi vreodată capabil să identifice cu adevărat un plagiat. Rezolvarea nu va veni, oricât ar evolua motoarele de căutare, de la programele de calculator. Va veni, dacă va veni, de la oameni.

Umberto Eco a scris o cărticică, tradusă şi la noi, despre cum se redactează o teză de licenţă. Sigur, ne aflam în preistoria internetului. Rămân folositoare totuşi observaţii, pe care le-am verificat eu însumi.

N-am de ce să mă laud, dar experienţa mea în materie nu e de neglijat. Am coordonat câteva zeci, peste o sută, probabil, de teze de doctorat după 1989, când am primit acest drept. Iar înainte, mii de teze de licenţă şi de grad I didactic, presupunând, toate, lucrări scrise. Am întâlnit un procent minim de copy paste, cum numesc unii, astăzi, plagiatul. Să fi fost două sau trei. Asta nu înseamnă că toate lucrările erau originale. Cele mai multe nu erau. Dar nu era vorba de plagiat, ci de compilaţie. Deosebirea este că o compilaţie spune un lucru care s-a mai spus, dar în alte cuvinte. Tema fiind, desigur, aceeaşi. Compilaţiile abundau îndeosebi în lucrările de grad I.

Cum se scrie o teză de doctorat?

Umberto Eco a scris o cărticică, tradusă şi la noi, despre cum se redactează o teză de licenţă. Sigur, ne aflam în preistoria internetului. Rămân folositoare totuşi observaţii, pe care le-am verificat eu însumi. A venit momentul să vă destăinuiesc cum se scrie o teză de doctorat, indiferent de domeniu. Să mă ierte cei care ştiu. Sunt câteva reguli simple. Simplissime aş zice. Prima este ca tema să fie propusă de doctorandul însuşi. Care ştie cel mai bine ce e capabil să facă. A doua este ca acela care o coordonează să accepte tema, să fie competent el însuşi în domeniul cu pricina. În al treilea rând, candidatul să vină cu o bibliografie minimă, pe care coordonatorul s-o aprobe şi s-o completeze. Ceea ce presupune că amândoi ştiu exact cine, unde şi când a mai tratat subiectul. Aceste trei lucruri stau la baza „colaborării” dintre cei doi. Trec peste alte detalii. Ceea ce trebuie să ştiţi este că, dacă aceste condiţii sunt respectate, nu există nici cea mai mică posibilitate de înşelăciune. Coordonatorul poate fi indus în eroare doar dacă nu e competent în domeniu sau dacă nu stăpâneşte tema. Nu ignor faptul ca anunite domenii să fie mai vast tratate pe internet decât altele. Regretatul Solomon Marcus mi-a mărturisit odată că s-a retras din comisiile de doctorat fiindcă nu putea fi sigur de sursele la care apelau candidaţii: mii de reviste de matematică, nu toate repertoriate. Precizez: e departe de a fi cazul în tezele de literatură română şi chiar şi în domenii cum ar fi legislaţia, drepturile omului, economia şi altele. Presupun că un profesor de la ASE care coordonează o teză de economie sau de finanţe poate verifica sursele tezei cu pricina şi identifica plagiatul. E vorba de o obligaţie elementară.

Nu pricep în ruptul capului de ce plagiatorilor deja descoperiţi şi penalizaţi cu retragerea titlului nu le-a urmat nici un singur coordonator, tocmai acela responsabil cu acordarea titlului.

Am mai scris în această pagină despre faptul că numai dacă nu eşti competent în domeniu sau accepţi o teză a cărei bibliografie o ignori, te poţi lăsa păcălit. Mai există, desigur, şi cazul celor care acordă titlul, fără a fi citit teza. Doar că în comisie mai sunt trei profesori, doi de la alte universităţi, care, la rândul lor, au obligaţia de o fi citit. Dacă nu e complicitate în neprofesionalism, e corupţie. Tertium non datur.

Fenomenul ca atare al plagiatului devine preocupant când aceste reguli fireşti sunt încălcate. Este motivul care mă face să nu pricep în ruptul capului de ce plagiatorilor deja descoperiţi şi penalizaţi cu retragerea titlului nu le-a urmat nici un singur coordonator, tocmai acela responsabil cu acordarea titlului. Nici măcar unul singur care, ca fostul general Oprea, coordonator al nenumărate teze, care fusese el însuşi dovedit ca plagiator şi i se retrăsese titlul. În frivolitatea ei, mass-media a invitat la dezbateri pe te miri cine, dar nici măcar pe un singur coordonator de doctorat. Nu de alta, dar ca să-i afle părerea.