29 de ani de la Marea Mineriadă

Se împlinesc zilele acestea 29 de ani de la Marea Mineriadă. Cea din 13-15 iunie 1990 despre care nici acum nu ştim încă tot adevărul.

La fel cum nu ştim încă adevărul complet, necenzurat nici despre Revoluţie, deşi procurorul general al României a declarat finalizat dosarul acesteia, nici despre evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureş, nici despre boicotul ordonat de Puterea provizorie la adresa Proclamaţiei de la Timişoara, nici despre acţiunile concertate şi comandate de Palatul Cotroceni şi de Palatul Victoria vizând compromiterea Pieţei Universităţii.

În decembrie 2014, după şi în elanul prilejuit de rezultatul alegerilor prezidenţiale, ni s-a promis din nou redeschiderea tuturor acestor dosare fără lămurirea cărora nu vom avea niciodată o explicaţie reală şi nu vom putea identifica marii vinovaţi pentru cei şapte ani pe care îi va pierde România în şchiopătândul proces de democratizare. Proces împiedicat, mutilat, manipulat, stopat, estropiat de Ion Iliescu şi regimul său. Au trecut de la aceste promisiuni aproape cinci luni, răstimp în care dl. Iliescu a fost de câteva ori deranjat de la domiciliu şi poftit să dea noi declaraţii şi cam atât.

Într-un anume fel, întâmplările, chiar şi enigmele din România de până la Marea Mineriadă aveau o anumită logică. O logică determinată de interesele puterii provizorii de a se eterniza la putere prin alegeri democratice. În perspectiva cărora a manipulat în aşa fel lucrurile încât, în rândul electoratului, să se creeze sau, mai exact spus, să fie întărită impresia că doar FSN şi numai Ion Iliescu ar putea gestiona prezentul şi viitorul ţării. Că doar dl. Iliescu şi partidul neocomunist creat şi condus de domnia-sa ar fi în stare să ofere garanţii de stabilitate.

Alegerile de la 20 mai 1990 au certificat reuşita manipulării şi eşecul celor ce propuneau o ofertă alternativă la cea avansată de fostul, de fapt, eternul aparatcik comunist şi cei din jurul său avându-l ca ideolog pe Silviu Brucan. Poate că nici nu se putea altfel, poate că românii nu erau pregătiţi să accepte o altă ofertă. Poate că îndoctrinarea şi orele de învăţământ politic suportate de majoritatea dintre noi în cei 45 de ani de comunism au fost mai profunde decât ne puteam imagina în 22 decembrie 1989. Poate că descreierisirea aferentă a fost mai eficientă decât se aproxima până în clipa în care s-a aflat verdictul urnelor.

Partidele istorice şi-au recunoscut înfrângerea în alegeri, rezultatele acestora au fost la rândul lor recunoscute şi acceptate şi de marile cancelarii occidentale, iar liderii Pieţei Universităţii au decis, justificat şi logic, retragerea manifestanţilor din zona liberă de comunism. Au mai rămas în Piaţă, e drept, un număr redus de manifestanţi cu care Puterea legitimată de alegeri a refuzat orice fel de dialog. Şi a refuzat, de asemenea, orice fel de logică. În 13 iunie 1990 s-a dispus evacuarea în forţă a Pieţei Universităţii, însă cum operaţiunea nu s-a desfăşurat aşa cum şi-o doriseră comanditarii ei, s-a făcut apel la mijloace din afara ordinii de drept. Puţin i-a păsat atunci d-lui Iliescu că apelul la ajutorul populaţiei civile putea duce oricând la declanşarea unui război civil în Bucureşti.

Încă şi mai în afara oricărei logici ori, mai exact în afara acelei logici în care să conteze cu adevărat interesul naţional, a fost descinderea în forţă a minerilor. Sau a aşa-zişilor mineri. Care, din nou contrar oricărei logici şi sfidând legea, şi-au arogat dreptul de a face ordine în Bucureşti. Ba chiar au fost încurajaţi de Ion Iliescu şi de oamenii FSN să o facă. Nimănui, nici d-lui Iliescu, nici d-lui Petre Roman, nici altor decidenţi ai vremii, nici partidului care dispunea de o majoritate confortabilă în Parlament nu i-a păsat că a da voie unei părţi a populaţiei civile să îşi asume misiunile Poliţiei, ar fi de discutat dacă şi ale Armatei, să legitimeze cetăţeni subiectiv calificaţi drept suspecţi, să îi terorizeze, ba chiar să opereze arestări e în afara oricărui joc democratic.

Ziarul Adevărul, aflat sub totalul control al FSN şi al d-lui Iliescu, şi sub conducerea nefastă, interesată şi total antidemocratică a lui Darie Novăceanu, s-a mulţumit atunci să tragă la răspundere Poliţia şi Armata şi să vorbească despre recursul la „mijloace absolut nedorite”. Numai că Adevărul din acea vreme a preferat să nu adâncească defel analiza şi să nu scoată un cuvânt, aşa cum s-ar fi cuvenit, despre adevăraţii vinovaţi pentru barbaria acelor zile, pentru bătăile bestiale şi schingiurilor aplicate populaţiei civile de către cei salutaţi în mod iresponsabil de însăşi conducerea ţării, în frunte cu acelaşi Ion Iliescu. Care, aşa cum scrie Vladimir Tismăneanu într-un articol publicat iniţial la data de 13 iunie 2013 pe Contributors şi antologat în cartea Efigii ale unui coşmar istoric, crescut fiind în cultura bolşevismului, a rămas constant prizonierul ei. Firesc, aşadar, să dorească anihilarea oricărei opoziţii.

În zilele acelea, dar şi mai târziu, Ion Iliescu şi ai săi au căutat să arunce răspunderea în seama altora. Au fost rând pe rând acuzaţi presa de opoziţie,  inventaţii legionari, intelectualii din opoziţie, rămăşiţele vechii securităţi. În funcţie de inspiraţie, de interesele de moment, de interlocutor, chiar de contextul internaţional.

Fireşte, nimeni cu scaun la cap nici din ţară, nici din străinătate nu a acceptat astfel de gogoriţe. Simptomatică pentru reacţia Occidentului, un Occident de care România avea atunci atâta nevoie, a fost boicotarea reprezentanţilor misiunilor diplomatice la Bucureşti ale acestuia a ceremoniilor prilejuite de începutul lucrărilor noului Parlament, de jurământul prezidenţial sau de instalarea celui de-al doilea guvern condus de Petre Roman. Perioada 1990-1992 a fost, pe toată durata ei, extrem de tensionată în privinţa relaţiilor României cu Occidentul, rezervele acestuia faţă de ţara noastră menţinându-se destul de puternic încă patru ani după aceea.

Nota de plată a fost, la acea vreme, achitată de toţi românii. Firesc ar fi ca adevăraţii vinovaţi să fie totuşi, măcar acum, traşi la răspundere.

Cum spune acelaşi Vladimir Tismăneanu în articolul deja menţionat „regimul Iliescu a fost întemeiat pe amnezie, pe siluirea istoriei şi pe minciună”.

La 29 de ani de la Marea Mineriadă normal ar fi fost ca minciuna să fie în fine evacuată şi adevărata istorie să fie pusă în drepturile sale. Încă nu s-a întâmplat asta. S-a întâmplat doar că la 28 de ani de la mineriadă să se întâmple ceea ce s-a întâmplat la 10 august 2018. Şi nu întâmplător atât în 13-15 iunie cât şi în 10 august implicat a fost acelaşi partid politic. FSN-ul de ieri, PSD-ul de astăzi.