Concertul Orchestrei Filarmonice din Oslo, dirijată de Vasily Petrenko

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sâmbătă, de la ora 19.30, în seria Mari Orchestre ale Lumii, la Sala Palatului, a evoluat Orchestra Filarmonică din Oslo, dirijată de Vasily Petrenko, având în program lucrări de Strauss, Enescu şi Ceaikovski. Solist a fost violocelistul Johannes Moser. Adevarul.ro a transmis acest concert.

Poemul simfonic Don Juan op.20 de Richard Strauss (1864–1949) zugrăveşte povestea legendarului cuceritor, pe care şi Mozart îl transformase în personaj principal al operei sale, „Don Giovanni”. Partitura lui Strauss are la bază o versiune semnată de poetul austriac Nikolaus Lenau şi are un final mai degrabă melancolic, în concordanţă cu textul literar (cu un Don Juan obosit de perpetua vânătoare, devenind victimă a unui duel). Tema personajului principal capătă diferite expresii, în mod firesc, pe măsura desfăşurării acţiunii muzicale. La început este plină de forţă şi energie, devine apoi romantică (în rostirea unei viori), eroică sau chiar funebră, totul fiind înveşmântat în frumoasa orchestraţie a lui Strauss. Finalul aduce tonuri liniştite, ce descriu moartea lui Don Juan.

Poemul i-a adus compozitorului romantic german (care avea doar 25 de ani la acea vreme) primul mare succes din carieră. Şi-a dirijat lucrarea în nenumărate concerte şi a inclus-o în prima sa serie de înregistrări, datată 1917. Prima audiţie a poemului a avut loc la Weimar, pe 11 noiembrie 1889.

Este interesant de remarcat faptul că George Enescu (1881-1955), violonistul virtuoz, nu a lăsat nici un concert terminat pentru instrumentul său predilect şi nu cunoaştem nici o explicaţie a acestui lucru; avem însă un alt instrument cu coarde în prim planul Simfoniei concertante op.8 – violoncelul, despre care Enescu a declarat că „nu este deloc vorba de un concert deghizat pentru violoncel, ci de o simfonie pentru violoncel şi orchestră”. Gen hibrid, lucrarea compusă în 1901, pe când autorul avea doar 20 de ani, expune un discurs simfonic, în care rolul principal îi revine instrumentului solist; un rol consistent, din care factorul „spectaculozitate” este total absent. Violoncelul nu este un oponent al ansamblului simfonic, ci face parte din el, colaborează cu orchestra şi comentează ideile expuse de tutti. Frazele muzicale demonstrează şi ataşamentul tânărului autor faţă de două modele ale sale: Brahms şi Wagner. Lirismul, caracteristic lui Enescu, domină melodia violoncelului, reluată de ansamblu, ca atare sau fragmentată, concentrată sau dezvoltată. „Piesa poate fi socotită o antiteză absolută a celei care a precedat-o: Octetul de coarde op.7. Pe cât era acela de clasic şi de limpede în magnifica sa polifonie, pe atât de violent romantică este Simfonia concertantă, în incandescenţa ei emoţională. Violoncelul solist conduce întreg discursul muzical, orchestra pare mai curând o imensă reverberaţie sonoră, o extindere în spaţiul acustic a vocii soliste. (Pascal Bentoiu). Lucrarea are două părţi, Destul de lent şi Majestuos, ce se înlănţuie fără pauză. Simfonia concertantă a avut prima audiţie la Paris în martie 1909, solist fiind violon-celistul Joseph Salmon, căruia Enescu i-a dedicat lucrarea, iar Orchestra Lamoureux era dirijată de însuşi Enescu.Text de Monica Isăcescu 

Ultimele trei simfonii de Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) sunt plasate sub semnul destinului necruţător, care are ultimul cuvânt în sfârşitul funebru al Simfoniei a VI-a. Anterioară cu cinci ani, Simfonia a V-a în mi minor (1888) este mai puţin pesimistă, finalul ei luminos degajă speranţă.

            Până la acest sfârşit însă, lucrarea este dominată de tonurile întunecate ale unei teme ce traversează toate cele patru părţi. Ea materializează ceea ce nota Ceaikovski într-un carnet de însemnări: „Deplina închinare în faţa destinului sau, ceea ce este acelaşi lucru, în faţa ineluctabilului semn al providenţei”.

            Concret, „tema destinului” constă dintr-un semnal scurt în ritm punctat urmat de un mers descendent cu paşi apăsaţi. Din ea se constituie introducerea Andante a primei părţi Allegro con anima în formă de sonată. Tema acestui Allegro, expusă într-un pianissimo interiorizat, începe tot cu unu ritm punctat. Ea se amplifică în secţiunea centrală a mişcării, ritmul punctat se autonomizează ameninţător până într-acolo încât tema destinului nici nu mai are nevoie să fie reamintită, mesajul ei fiind preluat de tema Allegro-ului!

            Ea (tema Soartei) revine însă în partea a II-a, un Andante cantabile de o rară frumuseţe, al cărui lirism cald e tulburat de apariţia în forţă a „destinului” de parcă am asista la Judecata de Apoi. Nici delicatul vals al părţii a III-a (Allegro moderato) nu e scutit de „ameninţări”, dar ele se aud mocnit, în surdină, la sfârşitul mişcării.

            Transfigurarea temei fatidice se produce în final: transpusă acum într-un luminos Mi major, ea capătă o alură de imn Andante maestoso ce introduce finalul propriu-zis, Allegro vivace (formă de sonată), care începe cu un dans popular rusesc. Făcând o comparaţie cu Simfonia a IV-a, care are un plan asemănător, putem explica renunţarea la viziunea pesimistă asupra vieţii prin participarea la veselia populară. O spune chiar Ceaikovski: „dacă nu găseşti în tine nici un motiv de bucurie, priveşte la ceilalţi, du-te în popor”. Numai că în Simfonia a IV-a, Fatumul îşi păstra caracterul ostil, în vreme ce aici el îşi modifică natura, devenind purtătorul generos al unei încrederi ce îmbrăţişează parcă întregul univers. Compozitorul a găsit în sine puterea de a depăşi – fie şi pentru un timp limitat – dramele sale interioare... Text de Alice Mavrodin

MARI ORCHESTRE ALE LUMII  

Sâmbătă 14 septembrie         ora 19.30       

Sala Palatului

ORCHESTRA FILARMONICĂ DIN OSLO

VASILY PETRENKO dirijor

JOHANNES MOSER violoncel

Strauss – Poemul simfonic „Don Juan”

Enescu – Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră op. 8

Piotr Ilici Ceaikovski – Simfonia a V-a în mi minor op. 64

                                                   


 

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite