Articol preluat din Dilema veche

S-ar zice că e vorba de un grup de „misionari“, pregătiţi să administreze, la Bucureşti, o arvună a Raiului. „Creăm pentru zîmbetul vostru!“ – promit, euforic, angajaţii „Florens“. Şi se declară gata să „customizeze“ aranjamentele dorite de clienţi (adică de „customers“…) şi să producă buchete decorative „personalizate ocaziei“ (probabil şi „ocazionate persoanei“). Jargonul promoţional e, cum se vede, un amestec de folclor autohton şi formulistică multinaţională, iar dacă te uiţi pe net, vezi ample serii de imagini, cu ornamente florale baroce, scenografii pendulînd între „drăgălaş“ şi „princiar“, cu multe, foarte multe culori, tufe înghesuite monumental pe, sub şi peste mese, compoziţii torenţiale, cînd nărăvaşe, cînd pretenţios calofile, de natură să te lase cu gura căscată, beat de fericire, decis, în mod radical, să nu te mai întorci niciodată acasă, în „lumea“ obişnuită…

Problema pe care o am, ca vecin, este că vreau şi eu un pic de Rai: dar Raiul meu, nu unul care îmi este azvîrlit – vreau, nu vreau – pe fereastră. Vreau să ascult muzica mea sau să nu ascult nici o muzică, vreau să citesc în linişte, să moţăi cînd am chef, să stau de vorbă cu cei din jur ş.a.m.d. Or, toate astea se suspendă cînd firma vecină pregăteşte un chef paradiziac, începînd cu riguroase probe de microfon şi terminînd cu ample sonorităţi de discotecă. Pot înţelege că afacerile sînt afaceri şi mă abţin să fac comentarii de gust asupra unora dintre exponate şi, în general, asupra „instalaţiei“ ţipătoare (la propriu şi la figurat) de vizavi. Am dat, totuşi, un telefon la centrala firmei, într-o sîmbătă, pe la orele 16. Mi-a răspuns o doamnă foarte politicoasă, care mi-a oferit trei prilejuri de reflecţie: 1) legea interzice zgomotul de cartier abia după orele 22,30; 2) pînă acum, nici unul dintre ceilalţi vecini n-a formulat vreo plîngere; 3) în curtea firmei au loc activităţi „creatoare“ perfect legitime. În replică, trei comentarii. 1) Din textul legii, rezultă o imagine suprarealistă despre „liniştea publică“. Ea nu pare legată decît de „executarea“ somnului. Dacă nu dormi, n-ai nevoie de linişte. Dacă scrii, citeşti, te odihneşti după-masă, cazi pe gînduri, vrei să te joci cu nepoţii sau să contempli somnul – fără program prestabilit – al unui nou-născut, pretenţia de fi scutit de zgomot e un moft. În vecini se pot dezlănţui, legal, toţi decibelii unor activităţi de gaşcă veselă. Petrecerea lor devine petrecania ta! 2) Celelalte victime ale parangheliei nu se manifestă. Cu vreo trei am vorbit deja: sînt iritaţi, ca şi mine, dar nu protestează. Aşa-i românul! „Un popor de martiri“ – cum zicea deunăzi un mare patriot autohton. Nu se plînge, nu strigă după ajutor. Se resemnează mioritic, se bizuie pe alţii, mormăie, relativist, „Asta-i situaţia!“ 3) Explozie „creatoare“ la „Florens“! OK! Dar cu creativitatea mea cum rămîne, dacă n-am norocul să se exprime prin tapaj de discotecă? (Precizez că n-am scris acest text ca pe o reclamaţie. E doar o notă de subsol la un discurs, încă nescris, despre buna-cuviinţă…)

Viitor de aur ţara noastră are. Am atins cele mai înalte culmi ale democraţiei şi descentralizării. Politica externă a ţării se decide prompt şi nebirocratic pe bază de subtilitate diplomatică teleormăneană. A se slăbi cu Constituţia, cu Preşedinţia, cu experţii de la Externe, cu Uniunea Europeană etc. Oricine poate, de pildă, să mute ambasade de colo-colo: de la Alexandria la Videle, de la Turnu Măgurele la Islaz, de la Blejeşti la Salcia. Sau, mă rog, de la Tel Aviv la Ierusalim. Mai ales dacă, în ianuarie 2016, ai căpătat distincţia „Compasul Ierusalimului“. Are ceva de spus preşedintele ţării? O avea, dar uite că, dacă o sună pe dna prim-ministru, dînsa n-are telefonul la îndemînă: tocmai participă la „Simfonia lalelelor“, organizată, la Piteşti, în onoarea ei: care alegorice trase de tractoare, copilaşi de grădiniţă mărşăluind entuziast sau executînd riscante figuri gimnastice. Doamne fereşte de vreo catastrofă, despre care Preşedinţia să vrea să comunice cu Guvernul! Nu merge! Guvernul e la sărbătoarea lalelelor, unde copilaşii tocmai sînt învăţaţi să facă „liber“ ceea ce părinţii şi bunicii lor făceau, la ordin, dinaintea „şefilor“, defilînd ţanţoş sub privirile lor duioase.

 Românul e născut poet. Să terminăm cu bombăneala acră! Ne înghesuim toţi să demolăm răutăcios făcutele şi nefăcutele ministrului Popa (urmaşul lui Pop…). Dar l-aţi văzut recitînd? Şi încă o poezie scrisă chiar de el! S-a întîmplat la ASE: ceva „de suflet“, „haios“, zglobiu, cu glumiţe fine („…toate se-mplini-vor dacă un Popă le urează!“), cu rime rare („Istudor“ cu „spor“), cu omagii avîntate adresate ASE-ului şi „miilor lui de provocări“, realizate „şi intern, dar şi extern“. PSD-ul ar putea rămîne în istorie nu numai pentru isprăvile lui politice şi administrative, ci şi pentru un curent liric, inaugurat – ţineţi minte? – de Mircea Cosma, fondator al unui clan de inculpaţi nevinovaţi şi autor al unor versuri omagiale despre Victor Ponta („o galaxie română-n devenire“…). Acum, dl Popa încununează acest efort inaugural. Ceea ce nu înseamnă că nu-şi face treaba de ministru. Tocmai a redus locurile de admitere ale celor mai solide universităţi din ţară: Bucureşti, Cluj, Timişoara. De ce? Avem alte priorităţi: bioeconomia, eco-nanotehnologia, clima ş.a. Adică, deşi sîntem poeţi, acordăm prioritate interesului naţional. Rectorii vizaţi se înfurie degeaba. A scris vreodată Mircea Dumitru vreo poezie?! A contribuit dînsul la înflorirea limbii române prin formulări originale cum ar fi „celălanţi cetăţeni“, „această ţinut“, „această transfer“, „pamblică“ şi cîte şi mai cîte?… Pentru a fi mare poet român nu e musai să ştii româneşte. Pentru a fi un bun ministru al Educaţiei – nici atît!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.