Istoria Lahovary, profanată de Vanghelie

Specialiştii spun că generalul Iacob Lahovary, evacuat din capela de la Bellu pentru a face loc rudelor lui Marian Vanghelie, a fost o personalitate marcantă la nivel naţional şi european. În România a fost zi de doliu naţional la 8 februarie 1907, când a murit generalul Iacob Lahovary. Toate marile ziare europene au consemnat pe larg tristul eveniment.

Ştiri pe aceeaşi temă

În ziua de 8 februarie 1907 Bucureştiul amuţise. O ţară întreagă aflase că generalul Iacob Lahovary (16 ianuarie 1846- 7 februarie 1907) încetase din viaţă la 61 de ani. Îl răpusese cancerul de intestin gros de care suferea. Ziarele din toată Europa publicau ferpare lungi cu cel care fusese în ultimii trei ani, în calitate de ministru de Externe, unul dintre cei mai abili diplomaţi de pe continent.

Capitala paralizată, „a murit generalul"

De dimineaţă Parlamentul îşi închisese porţile. Nu înainte ca Senatul şi „Camera" să decreteze zi de doliu naţional. Teatrele îşi anulau spectacolele de seară. Pe străzi apăruseră din loc în loc drapele îndoliate. La biroul său, un domn respectabil, cu mustaţa răsucită, compunea un articol despre Lahovary. Era Take Ionescu, viitor prim‑ministru al României.

„Ţara întreagă a suferit o pierdere prin moartea generalului care era una din figurile ei cele mai populare", dicta Ionescu către secretarul său. Ziarul „Adevărul" de atunci descria momentul: „În tot timpul dictarei d. Take Ionescu a plâns ca un copil". Argumentul suprem că „ţara întreagă" îl regreta pe Lahovary, cum susţinea Ionescu, avea să se afle în ziua înmormântării.

Râuri de oameni se scurgeau pe marile bulevarde către „Biserica Albă" unde se forma cortegiul funerar. Un reportaj publicat în „Adevărul" de atunci creionează perfect atmosfera acelei zile solemne. „Coroanele sunt aşa de numeroase încât nu mai au loc în biserică. Piaţa din faţa bisericii este plină, de asemenea, de coroane. În acest moment aglomeraţia pe stradă şi pe trotuare era enormă. Erau înţesate de lume ferestrele şi balcoanele.

În Piaţa Teatrului şi în Piaţa Palatului era o mare de capete. Mulţi se urcară pe grilajuri şi chiar pe case pentru a vedea mai bine. Circulaţia trăsurilor a fost din vreme întreruptă. Poliţia a putut menţine cu greu ordinea formând un cordon de jandarmi pedeştri în apropiere de Grădina Episcopiei şi două cordoane de sergenţi de stradă postaţi din distanţă în distanţă", se scria în articolul apărut la 8 februarie 1907.

La înmormâtarea generalului participase şi prinţul Ferdinand, viitor rege al României. Regina, îndoliată, depusese de dimineaţă o jerbă din liliac şi trandafiri.

Erou de front Generalul îşi câştigase simpatia ţării încă din vremea Războiului de Independenţă. În 1877 fusese numit şef de operaţiuni al Marelui Cartier General, iar de el şi de alţi ofiţeri depindea soarta unei naţiuni. Fără o victorie în faţa otomanilor aşezaţi la sud de Dunăre, România poate nu şi-ar fi câştigat nici astăzi independenţa. Deciziile pe care le-a luat în primele bătălii ale războiului îi uimiseră pe mai bătrânii săi superiori. După luptele de la Griviţa, ministrul de război de atunci i-a întocmit un raport în care solicita avansarea imediată a lui Lahovary la rangul de locotenent-colonel, menţionând că înaintarea i se oferă „pentru serviciu excepţional în campanie".

Lahovary a înaintat pe front alături de ceilalţi ostaşi. S-a luptat şi la Vidin, şi la Plevna, iar la sfârşitul războiului, pe pieptul uniformei sale abia mai încăpeau decoraţiile primite de la români şi de la aliaţii ruşi.

Mai citeşte şi despre un alt reprezentant de marca al familiei dată afară din cavoul de la Bellu: Un politician simpatizat de presă: Alexandru Lahovari

Plănuia în secret eliberarea Transilvaniei

După învingerea otomanilor, Lahovary şi-ar fi putut aştepta liniştit ieşirea la pensie. Dar nu s-a mulţumit doar cu cariera militară.

Încurajat de fraţii săi intră în politică şi ajunge, în anul 1891, să conducă Ministerul de Război. Nu mai puţin de patru mandate a stat aici. A fost cel care a făcut cea mai importantă reformă a armatei până în preajma Primului Război Mondial.

A reorganizat infanteria pentru a micşora timpul mobilizării generale. A schimbat soldaţilor „flintele" preistorice pe care le aveau încă de pe vremea Războiului de Independenţă aducând în ţară cele mai bune puşti ale vremii, Mannlicher calibru 6 mm.

Tot la iniţiativa generalului se triplase numărul regimentelor din cavaleria românească şi se înfiinţase prima herghelie militară din ţară. Şi în artilerie crescu numărul de regimente. Lahovary a organizat prima artilerie „de cetate". Generalul a fost un vizionar şi, în ciuda relaţiilor strânse pe care le avea România cu Austro- Ungaria, în acea vreme el a avut curajul să elaboreze, în secret, un plan de război ofensiv pentru eliberarea Transilvaniei.

Un diplomat abil

De la cârma Ministerului de Război, Lahovary îşi testa talentul şi la „Ministerul Afacerilor Streine", între 1904 şi 1907. După trei ani de mandat, era considerat deja unul din cei mai dibaci diplomaţi pe care îi avea Europa în acele vremuri. Se descurcase minunat în încercarea de a păstra un echilibru între relaţiile României cu ţări care erau în război sau în prag de conflict armat.

După ce refuzase elegant implicarea României alături de Austro-Ungaria într-un război preventiv în Serbia, el s-a opus politicos şi solicitării Japoniei de a încheia un pact de prietenie şi comerţ. Motivul? Japonia şi Rusia erau pe atunci în război şi acceptarea protocolului ar fi răcit periculos relaţiile cu imperiul ţarist. Lahovary a murit în cel de-al treilea an de mandat ca ministru de Externe.

La moartea sa toate marile ţări ale Europei şi-au trimis diplomaţii să-şi exprime profundul regret. Inclusiv otomanii pe care îi bombardase cu 30 de ani în urmă l-au trimis la priveghi pe ambasadorul Munir Paşa.

Lahovary, un nume care a marcat istoria

Capela Lahovary, imagine din 1920

„Familia Lahovary este de origine grecească şi a venit în Valahia în secolul al XVIII-lea. Ei au fost o familie conservatoare al cărei apogeu politic s-a întins până în preajma Primului Război Mondial", precizează istoricul Adrian Majuru.

Fraţii Lahovary au fost unii dintre cei mai importanţi oameni politici ai secolului al XIX-lea. Alexandru Lahovary, cel după care şi-a luat numele şi o piaţă importantă din Bucureşti, a fost Ministru de Externe al României timp de două mandate preluând portofoliul de la Petre Carp. Şef al diplomaţiei a fost şi cel de-al doilea frate, Ion, tatăl Marthei Bibescu, romancieră franceză de origine română, membră a Academiei din Paris.

Unul din mentorii Marthei Bibescu a fost chiar unchiul său Iacob care a învăţat-o pe scriitoare încă de copilă să respecte valorile patriei în care s-a născut.

personalităţi istorice

Pentru importanţa pe care au avut‑o în istorie membrii familiei Lahovary mai multe instituţii de învăţământ din ţară, străzi şi pieţe din marile oraşe au primit numele acestora. „În Bucureşti, familia este marcată prin două monumente. Unul în Piaţa Lahovary, al lui Alexandru, şi celălalt în Piaţa Senatului, ridicat în memoria lui Emil Lahovary.

Emil a murit în ultimul duel din istoria României. Nicolae Filipescu, fost primar al Bucureştiului, i-a aruncat mănuşa după ce Lahovary a scris un articol despre activitatea lui politică. S-au luptat în săbii şi Lahovary a fost omorât", menţionează istoricul Majuru.

Capela - o bijuterie arhitecturală semnată Ion Mincu

Cavoul în care au fost înmormântaţi membrii neamului Vanghelie, în 2008, a fost construit de celebrul arhitect Ion Mincu la comanda generalului Iacob Lahovary. Specialiştii sunt de părere că valoarea artistică a construcţiei este incontestabilă.

„Pe lângă faptul că este lucrat foarte îngrijit, este un exemplu cu totul aparte de arhitectură funerară, şi este deci cu atât mai preţios, fiind un cavou insolit, proiectat de Mincu sub forma originală a unei biserici tradiţionale româneşti. Decoraţia exterioară, sub forma elementelor de piatră, şi frescele atent realizate transpun la scară volumetria şi imaginea unei biserici, făcând cavoul Lahovary să fie, probabil, singurul de acest gen din patrimoniul arhitectonic românesc", comentează arhitectul Andrei Şerbescu, lector universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu" din Iaşi.

În mod bizar, în ciuda vechimii şi valorii artistice ale acestui cavou, Ministerul Culturii nu a trecut-o în lista monumentelor istorice protejate.

Printre regulamente

Vasile Timiş, secretar de stat în Ministerul Culturii, spune că o clasare a unui monument, conform legii, se face doar la cererea unei instituţii sau asociaţii. Lipsa clasării capelei în lista monumentelor protejate poate însemna condamnarea la moarte a cavoului.

Ultimii urmaşi ai Lahovarilor care au deţinut capela au fost decăzuţi din drepturi pentru că au lăsat locul în parăsire. Conform regulamentului de funcţionare a cimitirelor, „construcţiile executate de către concesionar sunt proprietatea acestuia, urmând ca, la încetarea dreptului de folosinţă, acesta să elibereze terenul". În lipsa unui urmaş al Lahovarilor, actualul concesionar, Mircea Sorin Niculae, vărul lui Vanghelie, poate „elibera" el însuşi terenul.


citeste totul despre: