Terasa fericirii

Recunosc. Sunt un om fericit. Din acest motiv, destinul a făcut să mă mut într-un bloc în care, la parter, se află „Terasa fericirii“.

În fiecare dimineaţă liberă dată de Dumnezeu şi de trust, mă trezesc şi deschid larg geamul, singurul geam care, de fapt, se poate deschide. Inspir aerul nu foarte curat care ni se repartizează nouă în cartierul Pantelimon (uneori, nici nu simt că e aer. Uneori, ţin geamul deschis să se aerisească, dar degeaba. E ca şi cum aş deschide uşa unui dulap). Aşadar, mă trezesc, deschid geamul, casc, îmi întind mâinile şi zâmbesc.

Observ cu uimire, oricât de devreme ar fi, că „Terasa fericirii“ are deja clienţi. Încă de la primele ore, se consumă, cu voioşie, bere, vin, votcă (în cantităţi moderate). De asemenea, de fiecare dată  când deschid geamul, nu ştiu cum dar nimeresc în toiul unei discuţii despre Ponta şi Băsescu.

Îmi văd de treburile mele de om fericit şi, din timp în timp, la urechi îmi ajung tot felul de replici, sufocate de zdruncinările tramvaielor: „Aoleu mă dor şelile, aoleu unde e papucii“, „Nea Gică, să ne fie de bine“, „Am o vecină de raion, are o piele aşa ţapănă, cică are jacusi acasă. Şi vine la lucru îmbrăcată de i se văd antricoatele“, „Băi, nene, am ascultat nişte manele! Ce manele? Cum ce manele? La radio. O manea oarecare“, „Aoleu, frumoasa mea, îţi dă tata şi viaţa“.

La finalul zilei, chelneriţa (care, în acelaşi timp, vinde şi prăjituri în magazinul de lângă „Terasa fericirii“)  începe să-i roage pe oameni să se care pe la casele lor. Întâi le sugerează, apoi le spune pe un ton glumeţ, îi imploră, după care, într-un final, îi obligă. Bărbaţii (pentru că da, mai toţi sunt bărbaţi) se roagă şi ei să îi mai lase zece minute, cinci, un pic, numai să termine discuţia, etc, moment în care femeia, exasperată, le aruncă un „Păi da, sigur, eu mereu să vă înţeleg pe voi, dar voi niciodată pe mine“.

Uneori, unii clienţi chiar nu vor să se care. Spre exemplu, într-o seară, domnul Florin („Haide, bre, Florine, te ridici? Să iau şi io masa asta de aci, că închidem“), ei, bine, domnul Florin nu voia să plece. Chelneriţele strânseseră mai toată recuzita în jurul lui, el continua să fumeze liniştit pe „Terasa fericirii“. „Fă, dar ce luaţi mesele astea de aici? Ce, e ale voastre?“. „Da, Florine, ale noastre, le ducem la noi acasă. Hai, du-te şi tu la tine, hai! Te fac un dans?“. Domnul Florin nu putea fi însă păcălit prea uşor să se ridice. A fost nevoie de o serie de rugăminţi, după care a intervenit o schimbare în tonalitatea vocii chelneriţei: „Hai, andale!, fir-ar mama ei de băutură, nu mă face că mă fac a dracului, Florine! Cară-te la tine acasă, amărâtule!“. Florin, cu ultima urmă de demnitate postalcoolică din el, s-a ridicat, a izbit cu pumnul în masă şi a plecat. După câţiva paşi, timp în care şi-a pierdut ţigara din gură şi a recuperat-o de pe jos, s-a întors şi a strigat: „Nu mă faceţi voi pe mine, bine? Io-s fericit, băăă!“. Din păcate, doar eu l-am mai auzit, deoarece chelneriţele dispăruseră.

Aşa că mi-am întins şi eu mulţumită mâinile. Încă o zi fericită în bula noastră de sticlă, pe planeta noastră micuţă, unde lucrurile sunt în continuare în regulă. Înainte de a închide geamul, i-am auzit pe alţi doi clienţi rătăciţi, care se opriseră să încheie discuţia la colţul blocului. Unul din ei exclama: „Vere, eu nu cred că suntem singuri în tot universul ăsta. Îţi dai seama, nu are cum!“.