Holoinul

Terasa Fericirii, Pantelimon. Două grade afară, vreo 40 în pahar. La Terasa Fericirii nu poţi intra înăuntru, nu există înăuntru, ci doar afară, unde se află câteva mese şi scaune de plastic, plus o copertină care a şi ars parţial într-o vară.

Dacă ar fi să considerăm totuşi că există un înăuntru, acel înăuntru e constituit de un interior de cofetărie comunistă, cu ciment pe jos şi prăjituri la preţuri sub doi lei în vitrină. Dar consumatorii de pe terasă nu au voie înăuntru. Şi, sincer, nici nu îşi doresc să intre. Ei stau afară, îndură nu doar frigul toamnei, ci şi gerul iernii, pentru că, deşi recent în apropiere a fost construit un mall cu multe baruri şi terase, nimic nu se compară cu o cinzeacă la Terasa Fericirii.

Chiar dacă bătrâna de la şase, înrolată în Oastea Domnului, deschide uneori geamul pentru a arunca vorbe şi lucruri, bărbaţii care vin la terasă nu renunţă la obiceiul lor, la mica lor plăcere zilnică, nu se dau duşi din insula lor de alcool nici măcar dacă soţiile apar după ora 21 pe lângă gard, făcând diverse semne de dominare.

Ilie şi nea Gioni, doi dintre clienţii fideli ai Terasei Fericirii, nu s-au mai văzut de două zile, aşa că, evident, au multe de recuperat. „Fiu`miu şi cu muta aia cu care umblă mi-a cerut bani aseară, cică sâmbătă se duc la Holoin! Io le-am zis să pună mâna să muncească, să vadă ei ce greu e să faci un ban, să-ţi tremure curu zi de zi că nu ai cu ce plăti întreţinerea luna asta! Nu să stea să scobească dovleci de Holoin! Ce o mai fi şi dracu ăsta de Holoin, tot americanii l-a adus! Americanii care nu ştie cum să facă să ne ia ţara!“.

Ilie se scarpină sub căciulă, apoi îşi aprinde o ţigară. „Bine, băi, nea Gioni, şi fata asta cu care umblă fiu-tu chiar e mută?“. „Nu e mută, bre, mă-nţelegi, e doar că nu prea vorbeşte, nu prea se ştie cu vorbitu, ea mereu vine la noi cu câte o carte, zici că e Papa de la Roma!“. „Aha. Dar de ce umblă cu cărţi după ea, nea Gioni?“. „Nu ştiu, bre, am întrebat-o şi pe nevasă-mea, i-am zis, «Auzi, Veronico, fă, ce are asta mică? Ce tot cară cărţile alea după ea şi stă ca muta când vine aici?». Veronica a dat din umeri, n-a zis nimic, ştii doar cum e Veronica“.  „Da, ştiu cum e Veronica...“, a oftat celălalt bărbat.

Ilie şi nea Gioni i-au făcut semn vânzătoarei de la cofetărie să le mai aducă două votci. „Auzi, nea Gioni, şi ce zici bre de Holoinu ăsta. Ce e cu el?“. „Nu ştiu, domne“, a răspuns nea Gioni, apoi au dat noroc şi au sorbit. „Eeeeeee“, a şoptit apoi nea Gioni şi şi-a şters mustaţa. „Eeeee, pe vremea mea nu se îmbrăcau tinerii în moroi să iasă pe străzi. Pe vremea mea, casa era casă, masa era masă, serviciul - servici“. „Da ce, bre, asta fac ăştia de Holoin?“. Nea Gioni a dat din cap şi a oftat: „Acum vreo 30 de ani, la mine la ţară la Ciolpani, m-am îmbătat într-o noapte şi am mers pe jos printr-o pădure. Am dat de o apă micuţă şi pe malul lacului ce crezi că era?“. „Ce era, bre, nea Gioni?“. „Era un ţap, băi, Ilie, un ţap mare şi frumos care mi-a făcut semn cu copita să-l urmez“. „Aaaaaaaaaaa“. „Dar ştii ceva? De fapt nu era un ţap. Bine că am fugit, nu era un ţap. Era de fapt dracu!“. Ilie a căscat ochii şi s-a închinat, apoi a dat votca pe gât.

Nea Gioni s-a ridicat, a pus banii pe masă şi a plecat fără un cuvânt, trântind în urma lui portiţa de la Terasa Fericirii. „Nea Gioooni? Băi, nea Gioni, băi! Nea Gioooni! Te mai întorci? Nea Gioni, ne vedem mâine?!“. Ilie a dat din umeri şi a rostit ca pentru un prieten de pahar invizibil: „Fii atent, mă, că nea Gioni a plecat. Unde s-o fi dus?“. Linişte.