Stela Constantin, ultimul meşter al lemnului din zăvoiul Oltului: „O să vină vremea să daţi 100 de lei pe-o lingură şi să n-aveţi de unde-o lua“

Peste nici o lună împlineşte 80 de ani, grei şi frumoşi deopotrivă. Este ultimul meşter pe care-l mai vezi şi astăzi prin pieţele Slatinei, vânzându-şi lingurile de lemn, deşi în copilăria ei, sub malul Oltului, la Slatina, aproape fiecare familie de rudari dădea formă lemnului din zăvoi.

Făcea fuse şi furci de tors, dar cine mai toarce astăzi? Făcea mosoare pentru războiul de ţesut, dar cine mai ţese astăzi? Vindea într-un an zeci de „copăi“ pentru frământat cozonaci, dar cine mai face astăzi cozonaci în casă? Împreună cu bărbatul ei lucrau „ălbii“ de îmbăiat sau spălat rufe, astăzi s-a scăpat de spălatul la lighean, iar maşina îşi face singură treaba cu rufele murdare.

Chiar şi aşa, Stela Constantin, la cei aproape 80 de ani, nu se lasă de prelucrat lemnul, iar lingurile şi le vinde singură în pieţele Slatinei, deşi în vremurile bune cutreiera Oltenia şi Muntenia cu carul, prin bâlciuri de aproape sau de departe. 

Soţul i s-a prăpădit în urmă cu mai bine de 11 ani, iar tanti Stela a rămas să povestească nepoţilor viaţa grea prin care a trecut, dar şi momentele desprinse parcă din poveşti ale copilăriei căreia nu-i simţea atât neajunsurile, înconjurată de dragostea părinţilor şi a fraţilor.

„Dacă mă vede cineva bătrână, zice «Are ani, e bătrână!», dar nu ştie prin ce-am trecut!“

S-a născut într-o familie de rudari săraci, de sub malul Oltului. Copilăria şi-a petrecut-o, alături de alţi şase fraţi, în bordei. „Atunci stăteam chiar pe mal, mai la vale. Odată a venit Oltul învolburat şi ne-a înecat bordeiul cu totul. Mama, săraca, alerga disperată cu şase copii după ea, pe mine m-a luat sora, mai mare cu vreo 6-7 an, în cârcă, iar mama îi tot striga să nu mă scape. Am ajuns la brutărie, ne-a primit brutarul, ne-a dat pâine caldă să mâncăm şi ne-a suit pe cuptor să ne-ncălzim, eram vai nouă, îngheţaţi. Am dus-o greu, n-am avut pământ, din asta am trăit şi din ajutorul pe care-l primea tata în fiecare lună, pe 1, ca invalid de război“, povesteşte tanti Stela, care şi astăzi aşteaptă cu neastâmpăr dimineaţa, pentru că „statul în pat e o boală, te face neom“. E convinsă că munca o ţine-n viaţă şi, poate, şi moştenirea, pentru că bunica Salomea a trăit 103 ani.

„Stela Constantin, alături de soţul său FOTO arhiva Valeru Ciurea“

Părinţii erau, însă, sfinţii ei. „Dimineaţa, când ne trezeam, mama punea tuciul cu apă, punea zahăr şi-l fierbea, ne duminica şi ne spunea că ne dă ceai, de multe ori n-avea nici flori de tei să pună-n el. Şi mâncam asta până termina ea mâncarea de prânz. La şcoală, mă lua o colegă la masă, ştiau părinţii şi erau de acord. Îmi era ruşine, dar mă mai duceam. Dacă mă vede cineva bătrână, zice «Are ani, e bătrână!», dar nu ştie prin ce-am trecut! Mama, şi tata, ne puneau pe masă tot ce-aveau şi poate se culcau şi mai flămânzi ei“, povesteşte tanti Stela.

A plecat după bărbat la 14 ani, într-o şi mai mare sărăcie

Şi deşi o duceau greu, rudarii de pe malul Oltului, de la Slatina, se descurcau mai bine decât semenii lor de la munte, de unde, într-o bună zi, a coborât Ion, a văzut-o, a plăcut-o şi a cerut-o la părinţi.

„Mama şi tata, cum era obiceiul, ar fi trebuit să ia bani pe mine, dar mama n-a vrut, a spus că ea nu-şi dă fata pe bani. Ion era un băiat bun, aşa a fost toată viaţa, dar eu la început nu l-am vrut. Era cu nouă ani mai mare, iar eu aveam 13-14 ani, îi ziceam nene. Un an a stat aşa, a spus că el se crede în armată şi m-aşteaptă. Nu treceau două zile, hai, trei, şi venea cu câte ceva. Mama venea la mine şi-mi spunea: „Stelă, ia uite, mamă, ce ţi-a adus Ion!“. Venea cu bomboane, a adus o dată nişte bomboane roşii, care miroseau frumos, dar erau moşolite, nici nu m-am uitat la ele. Altădată a venit cu sticla cu miere, cu ce putea. A trecut aşa un an şi l-am luat până la urmă, mai mult de mila mamii, că spunea că moare şi vrea să mă vadă măritată. Dar am trăit bine cu el, a fost aşa un om bun...“, povesteşte în continuare tanti Stela.

Pleacă mireasă la 14 ani şi ajunge într-o sărăcie lucie în nord, în Vâlcea, unde soţul, cel mai mare dintre fraţi, şi erau 12, stătea cu părinţii. „Când vedeam rogojini era bine, ne bucuram, erau covoare. Nu-mi plăcea, dar aşteptam să plec, aşa îmi promisese, că vine la mine“, povesteşte femeia.
Încep să vină copiii, dar viaţa merge înainte cu tot cu meşteşugul pe care-l deprinsese acasă de la străbunic, iar de-acum îl continua cu socrii. Mergeau la bâlciuri, stăteau cu zilele pe drum, plecau cu carul cu boi, sau chiar cu măgari, aveau şi peripeţii, se mai răsturna încărcătura...

„Pe Ioana de-abia o făcusem, aveam un singur scutec, mai gros, de lână, iar peste lâna aia puneam o cârpă, o bucată din vreo cămaşă mai veche de-a lui. O înfăşam şi o legam cu faşa împletită, din trei culori, care avea la capăt un bănuţ legat, aşa se ţineau copiii“, îşi aminteşte Stela Constantin.

Nunţile n-aveau nici pe departe fastul de astăzi, se tăiau oile, se făcea ciorbă şi friptură şi se puneau bucatele pe pânză de sac, în faţa nuntaşilor. „Ginerele avea o floare la căciulă, aşa ştiai cine e, iar mireasa purta zăvelci şi cârpă albă pe cap, n-avea voală“, povesteşte interlocutoarea noastră, mândră, în schimb, că la toate nunţile socrii primeau laude că au noră frumoasă. Aveau, în schimb, linguri, cu care-şi duceau traiul mai departe, fiind şi atunci cea mai vândută marfă.

De la lingurile de lemn, la obiectele finisate în strung

Femeie aprigă, Stela nu se lasă şi-şi aduce bărbatul tot la ea acasă, la Slatina, unde-şi cresc frumos copiii. Lucrează împreună, ajung la târguri mai mari, unde produsele lor încep să fie apreciate. Într-o zi vine cineva de la muzeu, încântat de produsele lor, încep colaborarea, primesc invitaţii, îşi dau produsele şi pe mult, şi pe puţin, uneori fac schimb şi se mulţumesc cu veşminte populare. „Câte cămăşi cusute n-am luat aşa, că n-avea omu’ bani, de le-am dus la muzeu după! Îmi luam banii pe ele, nimic de zis!“, spune femeia.

O echipă de americani a venit să vadă cum transformă Ion lemnul FOTO arhiva Valeru Ciurea

Soţul, Ion, uimeşte pe toată lumea cu priceperea sa, cu ce-i iese din mână, dar mai ales cu ce-i iese din strung. „Făcea şi castroane din astea, pentru pisat usturoiul, dar făcea şi bigudiuri, pentru saloanele de coafură. Făcea albii ardeleneşti, mari, dintr-un trunchi de copac, cu mânere. Au venit la noi acasă şi americanii, să ne filmeze cum lucrăm, avem o casetă video, au stat aici o săptămână. Păcat că n-am avut cui să lăsăm meşteşugul, nu le place la nepoţi. Am un băiat care mai ştie, dar nu vrea să facă. Strungul l-am dat după ce-a murit Ion, unui verişor de-al lui de la Vâlcea, nu mai am nici eu cu ce lucra alte obiecte, pentru că ştiam şi eu“.

„O să vină vremea să daţi 100 de lei pe lingură şi să n-aveţi de unde s-o luaţi, că ăştia care ştiau se duc!“

După o viaţă de muncă, în care au trăit greu la început, dar au şi câştigat frumos, când i-a descoperit lumea, au făcut case la copii şi la nepoţi, la bătrâneţe, rămasă doar cu o fată în casă, Stela Constantin spune că-i pare rău că n-a ştiut, la timpul potrivit, ce să facă să se bucure de-o pensie când vine vremea. Are după soţ, care ziua pleca la lucru, iar noaptea lucra pentru târguri, o pensie de urmaş de 250 de lei, aşa că şi astăzi continuă să lucreze, linguri în special, pentru că încă se mai caută.

„Tanti Stela povesteşte şi astăzi cum au stat americanii o săptămână în Slatina, să-l filmeze pe soţul său lucrând FOTO Alina Mitran“

„Poa’ să fie şi din argint sau din aur, eu nu pot mânca cu ea, nu mănânc decât cu lingură de lemn. Şi mai ales dacă o faci din gherghinar, mâncarea are un gust... Da’ munca nu e plătită. Cer 2 lei pe ea şi cine-o cumpără se uită că e scumpă. Nu se gândeşte că lemnul se cumpără, nu-l mai iei din pădure, se ia de nouă ori la mână, nu e simplu. Îl feliezi, îl laşi să se usuce, îl iei la scobit, la croit, la multe, nu e ca o rochie, te-apuci de ea şi-o termini. Le spun că o să vină vremea să daţi 100 de lei pe lingură şi să n-aveţi de unde s-o luaţi, că ăştia care ştiau s-o facă se duc“, mai spune tanti Stela, mulţumită încă de clienţii ei fideli şi de cei pe care-i aduc oamenii de prin instituţiile de cultură care i-au promovat de-a lungul anilor şi chiar şi astăzi o invită la târguri, o cazează la hotel şi-i comandă produse pentru diverse delegaţii.

„Dacă cineva vrea o copaie, încă mai am, deşi lemnul e din ce în ce mai rar!“, ne anunţă la final de vizită tanti Stela.