Motivele puţin cunoscute pentru care Alexandru a primit numele „cel Bun“. A condus Moldova 32 de ani, un record de longevitate greu de egalat în epocă

Alexandru cel Bun a fost unul dintre puţinii conducători din Evul Mediu care a dus o politică defensivă, dar autoritară, fapt care i-a permis să se ocupe de dezvoltarea ţării.

Alexandru Vodă cel Bătrân a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria Moldovei. A condus această provincie în perioada 1400-1432. I s-a spus Alexandru cel Bun după moarte, pentru calităţile sale de diplomat şi pentru că a ştiut să se ţină departe de conflicte. În lunga sa domnie a ştiut să organizeze politic şi administrativ ţara şi s-a ocupat temeinic de viaţa bisericească.

Practic, a avut o domnie cum puţine au fost înaintea sa şi după în zbuciumata istorie a Moldovei şi, mai mult ca sigur, datorită acestui lucru, poporul i-a spus Alexandru cel Bun.

Întreaga politică externă a lui Alexandru a fost dominată de raporturile cu polonii.

“Prinsă între Ungaria şi Polonia, cele două mari puteri vecine, catolice şi feudale, Moldova ortodoxă trebuia să se hotărască pentru o apropiere de una din ele. O duşm[nie cu amândouă în acelaşi timp i-ar fi fost fatală. Se adăugau în sfârşit şi relaţiile de rudenie cu Vladislav Iagello, începute pe vremea lui Petru Muşat, unchiul lui Alexandru, şi care vor spori prin căsătoria lui Alexandru cu Ringaila, vara regelui polon”, potrivit istoricului Constantin Giurescu.

A fost un domn autoritar, care a ştiut să-i ţină în frâu pe boierii mereu dornici de schimbări politice.

Tot în timpul domniei sale s-au organizat mai multe unităţi administrative, numărul ţinuturilor fiind de 24 în anul în care a murit. El a fost primul care a dar autonomie totală oraşelor, iar cetăţenii acestora puteau astfel să-şi aleagă structurile de conducere.

Alexandru cel Bun a muncit mult pentru întărirea bisericii moldovene, fiind însă în acelaşi timp extrem de tolerant cu celelalte culte religioase. La 1421, din cauza unor intrigi, a fost nevoit să se despartă de soţia sa catolică, Ringaila.

Aceasta plănuia să-l convertească la catolicism, iar prin el să se întâmple acelaşi lucru cu întregul popor moldovean. Planul nu i-a reuşit.

“În 1421, în iulie, ea înaintează Papei o petiţie de divorţ motivând-o printre altele şi prin faptul  că e rudă de gradul a treilea cu soţul său. Divorţul a fost pronunţat şi la 13 decembrie 1421. Alexandru dădea un act prin care-i asigura cneaghinei Ringaila, <<fostei soţii a noastre>>,  o rentă anuală de 600 de ducaţi de aur sau galbeni de aur ungureşti, plătibilă în două rate, una la Sf. Petru, cealaltă la Crăciun”, susţine istoricul Giurescu.

Una dintre cele mai mari realizări ale domnitorului Moldovei a fost recunoaşterea Mitropoliei Moldovei de către patriarhul ecumenic al Constantinopolului. Iosif Muşat, din familia Muşatinilor, a fost recunoscut primul Mitropolit al Moldovei. Alexandru cel Bun a întemeiat, în afară de mitropolia de la Suceava, şi două episcopii, una la Roman şi alta la Rădăuţi.

Întreaga politică externă a lui Alexandru cel Bun a fost una defensivă, chiar dacă de numele lui se leagă ocuparea Chiliei, care mai aparţinuse Munteniei şi Pocuţiei, pe care o stăpâneau polonezii. Aceste anexări se justificau mai mult din punct de vedere economic.

Alexandru cel Bun a fost căsătorit de patru ori

Pe prima soţie a domnitorului s-a numit Margareta, fiica palatinului Ştefan din Losontz-Polonia. Aceasta era catolică şi a murit tânără, în cinstea sa construindu-i biserica din Baia, aproape de Fălticeni, unde este înmormântată. Ulterior, Alexandru cel Bun s-a căsătorit cu Ana, zisă şi Neacşa, care la rândul ei a murit la puţin timp după căsătorie, aceasta dăruindu-i un fiu, pe Ilaş Voievod, care i-a urmat la tron lui Alexandru cel Bun. A treia căsătorie, cu Ringaila,  a durat mai puţin de doi ani, aceasta fiind văduva fiului cneazului Mazoviei. În 1421 Alexandru cel Bun s-a recăsătorit cu Marina, care făcea parte dintr-o familie boierească din Moldova. El a avut foarte mulţi copii, unii nelegitimi, unul dintre ei fiind Bogdan, tatăl  marelui domnitor Ştefan cel Mare.

Alexandru cel Bun a murit chiar în prima zi a anului 1432, la Mănăstirea Bistriţa, unde îşi petrecea sărbătorile de iarnă, în urma unui atac de cord şi a fost înmormântat lângă soţia sa, Ana, la Mănăstirea Bistriţa. Mormântul său a fost profanat de indivizi care sperau să se căpătuiască cu podoabele şi giuvaierurile găsite în mormânt.

În anul 1932, când s-au împlinit 500 de ani de la stingerea din viaţa a lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor şi reaşezate pe latura nordică a gropniţei, sub două bolţi de piatră.