Confesiunile dure ale unui veteran de război: „Vedeam caii morţi pe marginea drumului şi mă repezeam ca vulturul să înfig dinţii în ei“

Confesiunile dure ale unui veteran de război: „Vedeam caii morţi pe marginea drumului şi mă repezeam ca vulturul să înfig dinţii în ei“

Constantin Herţoiu FOTO Trustul de presă al MInisterului Apărării Naţionale

Veteranul Constantin Herţoiu a povestit suferinţele prin care a trecut în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, în timp ce se afla în lagăr.

Ştiri pe aceeaşi temă

Veteranul de război Constantin Herţoiu, de 103 ani, locuieşte pe malul Oltului, în comuna Câineni, din judeţul Vâlcea. În urmă cu trei luni, el a povestit dramele prin care a trecut în perioada războiului, dar mai ales în lagărul sovietic.  
 
În 1936 a fost încorporat la artilerie, la Sebeş, judeţul Alba. De acolo, a fost mutat, împreună cu camarazii săi, la Aiud, apoi la Satu Mare, Baia Mare, Câmpulung Moldovenesc şi spre graniţă. Mărşăluiau spre vamă, iar el nu dormise de multe nopţi. „M-am suit într-un furgon ca să mă odihnesc. Vine sergentul-major la mine şi zice: «Eşti prea tânăr ca să dormi». Şi s-a pus în locul meu. Era noaptea, târziu, şi burniţa. La un moment dat, văd două linii luminoase şi aud urlet de locomotivă. M-am trezit speriat, ca dintr-un somn adânc. Eram cu picioarele pe linie“, povesteşte veteranul pentru Trustul de presă al Ministerului Apărării Naţionale. 
 
El a scăpat, dar sergentul-major nu. Trenul a făcut praf furgonul. N-a mai plecat după baterie, a rămas lângă mort. A aşteptat o săptămână până au venit să îi ia declaraţii. „Credeau că l-am omorât noi. Armatele noastre se cam aranjaseră, fiecare unde să lupte, cât am stat pentru mort. M-au trimis pe marginea unei ape, unde stăteau camuflaţi camarazii mei“.
 
Cum i-au dezertat soldaţii
 
Făcea parte din Divizia 3 şi, spre front, plecase împreună cu Divizia 4. Cu ei era şi regele Mihai. „Celor din Divizia 4 le-a dat drumul înapoi în ţară şi, pentru a noastră, Majestatea Sa a dat ordin să trecem Prutul. Trupele nu voiau. De ce Divizia 4 să mergă în ţară şi noi la război? Aşa că, noaptea, mi-au dezertat soldaţii. M-au lăsat singur cu 80 de cai, spune veteranul, râzând. A doua zi, în jurul orei 10, ca prin minune, au început să se întoarcă“. Toată lumea a venit înapoi. Au luat o bătaie bună şi au trecut împreună Prutul.

Nici cu aliaţii de atunci, nemţii, lucrurile nu stăteau prea bine. „Eram fraţi, tovarăşi, dar până la un punct. Feodosia, punct la Marea Neagră, a fost cucerit de români. Şi am înfipt drapelul românesc. Nemţii l-au luat şi l-au azvârlit. Apoi ţine-te frate, luptă între români şi nemţi!“, spune veteranul care a bătut veacul. 
 
A stat aproape trei ani pe front. La Cotul Donului, armata română, alături de cea germană, a fost oprită de ruşi şi dezarmată.
 
Duşi în Siberia, 300 de români au murit pe drum. „Vedeam caii morţi pe marginea drumului, umflaţi, cu picioarele în sus, şi mă repezeam ca vulturul şi înfigeam dinţii în ei“, îşi aminteşte el cu groază. De acolo, au fost duşi în lagărul din Donbas, unde Constantin Herţoiu a stat trei ani şi jumătate, în mina de cărbune. 
 
Săpun întins pe pâine
 
În lagăr, primeau 200 de grame de pâine pe zi. „Am văzut cum nemţii întindeau săpunul pe pâine şi mâncau. Astăzi mâncau, iar mâine îi duceau la groapa comună. I-am întrebat, odată, de ce fac aşa. Mi-au zis: «Tu aici mori, după ani de chin. Eu mâine dimineaţă sunt acasă, la mama şi la tata». 
Noaptea, îi luau din somn să dea declaraţii. Pe tot parcursul interogatoriului revenea o întrebare: «câţi ruşi ai împuşcat?» «Niciunul», spuneam. Nu te credea. I-am spus că adunam copiii de pe drum şi le dădeam mâncare, eu eram cu caii sau la artilerie, nu în prima linie. «Bun băiat», spunea ironic. Apoi, iar, şi «câţi ruşi ai împuşcat»?
 
„În scrisori spuneam că sunt bine“
 
În lagăr, după încheierea războiului, erau obligaţi să trimită scrisori acasă. „Trebuia să spun că sunt foarte bine, sănătos, voinic. Scriai ce spuneau ei. Maxim 25 de cuvinte. Şi, în mai puţin de patru zile, primea răspuns din România“.

Ruşii nu au eliberat prizonierii după încheierea păcii. Şi, ca să justifice prezenţa lor aici, îi puneau să scrie că lucrează de bunăvoie. Până au primit prima scrisoare de la el, părinţii lui îi aprindeau lumânări şi la vii şi la morţi: nu ştiau dacă mai trăieşte.
 
„Doar păduchii erau sănătoşi pe noi“
 
La un moment dat, le-a făcut un vaccin. „Intram pe rând, ne făceau o injecţie. Injecţiile morţii. A venit rândul meu. Intram în pielea goală. Oricum, aveam numai zdrenţe şi doar păduchii erau sănătoşi pe noi. Mi-a făcut o injecţie. Am vrut să ies pe unde am intrat, dar m-au împins să ies pe cealaltă uşă. Era întuneric în faţa mea şi m-am oprit. Asistenta m-a împins. M-am dus în picaj ca bomba. Am căzut pe oameni. Erau reci ca gheaţa. Afară erau două santinele care păzeau uşa morţii. Am început să strig în ruseşte să deschidă uşa. Vedeam toţi morţii, plutonul meu şi celelalte două de dinainte. M-au tras afară cu puştile lor. M-au scos gol, în zăpadă, dar nu simţeam nimic. Am fugit în dormitor şi m-am ascuns în saltea. Mă gândeam că mă vor căuta. Aşteptam moartea. Mă gândeam că, şi dacă vine, tot flămând mă găseşte“.
 
A plecat din lagăr în 1948. „Nu am cuvinte să vă spun cât eram de fericit. Îmi era frică doar să nu mor până ajung pe pământ românesc“, retrăieşte el drama pe care a cunoscut-o şi după sfârşitul războiului.
 
Citiţi AICI şi alte poveşti ale veretanilor de război. 
 
citeste totul despre: