Cum ajung copiii agresivi cu cei din jur. „Minorii cresc, mai nou, într-o situaţie de semiorfani“

Participă cu copilul tău la jocuri interactive, oferă-i emoţie prin poveştile pe care i le împărtăşeşti şi ţine-l departe de filmele şi jocurile violente. Sunt câteva dintre direcţiile privind educaţia copilului, menite să îi ofere stimă de sine, un comportament pasiv şi o conveţuire armonioasă în comunitate.

Psihiatrii au ajuns să acorde şi peste o sută de consultaţii pe zi minorilor cu tulburări psihice care, în multe cazuri, se manifestă prin agresivitate. Ajung în astfel de situaţii din cauza lejerităţii educative în familie, dar şi din societate. 

Problemele părinţilor, lipsa banilor, dezinteresul faţă de educaţia celor mici, dar şi îmbolnăvirea progresivă a populaţiei au generat un adevărat efect de bumerang, cu repercusiuni grave asupra tuturor grupelor de vârstă ale minorilor. Psihologii şi medicii psihiatri buzoieni spun că, în prezent, copiii de la cele mai fragede vârste nu mai interacţionează cu societatea şi, mai grav, încep să nu mai aibă sentimente. 

„Agresivitatea e pe primul plan şi e determinată mai ales de faptul că stau cu ochii în calculator. Apoi avem de-a face nu numai cu o criză financiară, ci şi cu una morală. Acum, dacă părinţii sunt foarte tensionaţi, foarte stresaţi de condiţiile economice, nici pentru copii nu mai au timp şi nici disponibilitate suficientă. Aşa se face că minorii cresc, mai nou, într-o situaţie de semiorfani şi apoi ajung să aibă tot felul de tulburări psihice, de la nevroze şi până la tulburări de conduită", ne-a declarat psihiatrul Maria Cristache. 

Tendinţa spre agresivitate se vede de la vârste fragede, spune psihiatrul buzoian Petruş Cojanu.

”Dacă părintele vede că micuţul a distrus o jucărie şi poate chiar îl şi apreciază pentru că a făcut acest lucru copilul învaţă că este normal acest lucru şi va adapta şi în următorii ani acest comportament. Părinţii ar trebui să-şi pună serioase semne de întrebare în special în cazul copiilor introvertiţi sau în cazul în care acest comportament este îndreptat şi împotriva animalelor sau are un caracter premeditat. Agresivitatea observată încă de la vârsta preşcolară este factor predictiv pentru o tulburare de comportament mai târziu cu consecinţe pe termen lung asupra copilului şi familiei”, spune Petruş Cojanu, psiholog.

Agresivitatea copilului nu vine din răutate. Agresivitatea este o formă de exprimare care trebuie acceptată, înţeleasă şi canalizată către soluţii de exprimare normale, non-agresive.

”Copiii nu se nasc neapărat agresivi. E adevărat că în funcţie de personalitate au şi un grad de agresivitate dar nu de acolo este problema. Problema este una socială. Văd foarte multe filme agresive, foarte multe jocuri violente, de unde învaţă un comportament agresiv, un comportament non-emoţional, chiar lipsit de emoţii şi mai degrabă un comportament agresiv”, spune psihologul buzoian.

Există două forme de agresivitate la copii: agresivitatea directă, când copilul de exemplu îşi loveşte părinţii sau colegii de joacă sau distruge o jucărie, şi cea indirectă, când refuză solicitările părinţilor, uneori în mod violent, prin ţipete sau reacţii de protest.

”Astăzi mulţi copii nu au capacitatea de a înţelege emoţiile pe care le produc celorlalţi. Dând un pumn, o palmă unui coleg, nu înţelege că acel coleg suferă, are o emoţie puternică în urma acţiunii lui. Cheia constă în primul rând în a înţelege propriile emoţii care îmi generează violenţa, de a înţelege emoţiile pe care le produc celorlalţi prin efectele violenţei şi răspunsul mai vine şi prin crearea unui canal de comunicare emoţional”. Petruş Cojanu - psiholog

Părinţii sunt exemplul principal pentru copil. Acesta îşi imită părintele din primele luni de viaţă. Un tată care ţipă şi îşi agresează verbal şi fizic copilul va observa aceleaşi reacţii din partea acestuia, faţă de el sau faţă de alţi copii. Mimica, tonul vocii, gesturile, reacţiile sunt percepute de copil ca moduri de exprimare şi nu are capacitatea de a face diferenţă între bine şi rău.

”Cea mai importantă ruptură părinte - copil apare dacă nu se comunică eficient, prin emoţie. Trebuie să vorbim pe limbajul lor, emoţional, să nu uităm că şi noi am fost copiii şi să ne raportăm la copilăria noastră adaptată copilăriei din jurul nostru. Să fie interacţiune directă, în priviri, în comportamente, în atingeri, în explorare. Astfel îşi câştigă un copil încrederea în sine, se dezvoltă frumos şi armonios în relaţie cu părinţii. Având o stimă de sine crescută, vor face mult mai uşor faţă rigorilor de la şcoală şi din alte medii”, spune psihologul buzoian.

Recomandările psihologului Petruş Cojanu: 

Recomand cât mai multe şi cât mai frumoase interacţiuni sociale. Vorbim despre tot felul de cursuri, de dans, de karate, de orice presupune în primul rând mişcare. Asta pentru că şcoala nu aduce prea multă mişcare, două ore pe săptămână fiind insuficiente, iar acasă copiii stau foarte mult.

Când vine vorba de educaţie, insist pe calitate şi nu cantitate. Diferenţa este evidentă. Degeaba mămica îşi calcă rufele în casă şi copilul se joacă pe jos cu tableta sau tatăl se uită la meciul de fotbal şi copilul se joacă cu maşinuţe în pat. Acesta nu este timp de calitate pentru educaţia copilului. Timp de calitate este interacţiunea directă, afectivă, emoţională, între copil şi părinte.

Aici dau exemplu prin diferite jocuri interactive, de construcţii diferite, pe care le putem realiza împreună cu copiii. Îi stimulăm, îi încurajăm să participe, să câştige diferite competiţii între noi şi ei, în aşa fel încât să simtă gustul recompensei timpului şi nu al cantităţii.

Insist foarte mult pe ideea de mişcare făcută organizat, în grupe, în cursuri, în aşa fel încât ei să se poată dezvolta. Astfel îi creşte stima de sine pentru că vede că poate face lucruri pe nu le putea face înainte. Sunt acţiuni motivante.