Povestea ultimului curelar din Brăila: şi-a salvat atelierul reprofilându-se pe hăţuri de fiţe
0
Nicu Dragomir (46 de ani) a rămas ultimul meseriaş din Brăila specializat în curele. Acesta s-a orientat după mersul pieţei şi, în locul vechilor hamuri de tracţiune, s-a axat pe harnaşamente „de fiţe“ destinate cailor crescuţi pentru agrement.
De 20 de ani, Nicu Dragomir se ocupă de curelărie. Are un atelier pe strada Arcului din Brăila, iar meseria a învăţat-o de la naşul său, alături de care a şi pornit afacerea. „În primii ani de după Revoluţie, m-am ocupat de comerţ. Apoi am zis să mă orientez spre producţie, că de comercianţi se umpluse ţara în perioada aia. Încet-încet, am învăţat meseria asta şi cu ea am rămas. Clienţi am din toată ţara, şi din zone de munte, şi din zone de câmpie. Pentru fiecare fac ceea ce-mi comandă, în funcţie de ce se foloseşte în zona respectivă“, spune Nicu Dragomir, adăugând că el foloseşte piele tăbăcită în România, la Jilava.
Cel mai greu îi este cu birocraţia, însă are noroc de soţia sa, care se ocupă de contabilitate. „Dacă trebuia să mă ocup şi de hârtii, n-aveam nicio şansă să fac faţă şi cu atelierul, şi cu aprovizionarea cu piele, şi cu vânzarea produselor“, mărturiseşte meseriaşul brăilean.
Secretul cu care îşi ţine în viaţă afacerea
După atâţia ani, atelierul de curelărie şi harnaşamente din piele al lui Nicu Dragomir a rămas singurul din Brăila, şi asta datorită strădaniei proprietarului, care face tot posibilul să se adapteze din mers pentru a-şi păstra afacerea pe profit.
Probabil că şi atelierul lui s-ar fi închis de multă vreme, dacă Nicu Dragomir nu ar fi exploatat o tendinţă pe care a observat-o în mediul rural brăilean: tot mai puţini cai sunt folosiţi la muncile câmpului, însă există destui gospodari care au început să crească astfel de animale doar pentru agrement.
„În urmă cu 10-15 ani, oamenii voiau hamuri simple, de tracţiune, strict pentru muncă. Acum, posesorii de cai se interesează mai degrabă de căpiţele (n.r. – parte a harnaşamentului care se aşază pe capul calului) făcute cât mai elaborat, cu ciucuri şi bumbi de alamă, pe care să le folosească în zilele de sărbătoare. Iarna aceasta, de Bobotează, am primit o grămadă de comenzi pentru astfel de lucrări“, spune Nicu Dragomir.
Nicu Dragomir, lucrând în atelier la migăloasele harnaşamente
Curelarul spune că, dacă bătrânii foloseau caii doar pentru muncă, tinerii vin cu idei noi, împrumutate din alte ţări. Este vorba, aşadar, de oameni care au fost la muncă în străinătate, s-au întors cu ceva bani şi şi-au pus pe picioare propriile ferme. Au tractoare şi combine pentru munca pământului, dar ţin şi trei-patru cai în grajd. Cai de rasă, cumpăraţi cu mii de euro şi folosiţi pentru călărie sau pentru plimbări de agrement.
„Pentru genul acesta de crescători este o fală să aibă caii cei mai frumoşi şi cei mai împodobiţi din sat. Când ies cu ei la o sărbătoare cum e Boboteaza, vor să fie admiraţi de toată lumea. Şi sunt dispuşi să investească în imaginea asta. Tot timpul se interesează să vadă dacă am scos un model diferit de căpiţea, mă sună: «Hai, nea Nicule, ce îmi mai dai nou?». Şi eu încerc să fiu tot timpul cu ceva deosebit pe piaţă, pe la târguri. Mă mai uit pe internet, mă mai inspir din filme...“, povesteşte Nicu Dragomir. Un astfel de harnaşament făcut în atelierul lui Nicu Dragomir costă între 500 şi 1.000 de lei.
Seceta i-a stricat socotelile
Nu se poate plânge de lipsa clienţilor, însă, parcă tot mai bine era în vremurile când căruţa cu cai era baza agriculturii de familie din satele brăilene. „Lucrurile mergeau mult mai bine atunci, aveam comenzi de nu le făceam faţă. Şapte angajaţi aveam în atelier. Apoi a venit un an secetos, în 2003, când s-a stricat treaba rău de tot. Nutreţul era atât de scump, încât te costa 50 de milioane ca să hrăneşti un cal pe timpul iernii. Foarte mulţi ţărani au renunţat atunci la cai. I-au vândut la abatoare şi pe cei bătrâni, dar şi pe cei tineri, buni de muncă. În iarna aia, din şapte angajaţi, câţi aveam, am rămas fără niciunul. A trebuit să îi pun pe liber, din lipsă de comenzi. Am rămas singur în atelier şi a fost cât pe ce să închid afacerea cu totul“, îşi aminteşte cu amar Nicu Dragomir.
În ultima vreme, producţia atelierului s-a diversificat
Ca să facă faţă situaţiei, a trebuit să îşi diversifice oferta, astfel că, în ultimii ani, pe lângă harnaşamente pentru cai, a făcut tot felul de alte obiecte din piele, de la zgărzi pentru câini şi brâuri pentru persoane cu probleme reumatice, până la chingi de imobilizare pentru spitalele de psihiatrie sau port-pistoale şi port-cătuşe pentru Jandarmerie. Aşa a reuşit să îşi ţină afacerea pe linia de plutire şi chiar să meargă iar pe profit.
Nimeni nu mai vrea să fie curelar
Una dintre marile probleme ale lui Nicu Dragomir este că nu prea găseşte oameni interesaţi să se angajeze la el în atelier. „Nu prea se prinde meseria asta de tineri. Vin, stau o lună-două şi pleacă. Eu dau salarii ceva mai mari decât minimul pe economie, dar tot nu reuşesc să păstrez oamenii, chiar dacă meseria nu poţi să zici că e foarte grea. Vorba aia, vara stai la umbră şi iarna la căldură, nu munceşti afară, dar problema este, probabil, că multora li se pare plictisitor să stai toată ziua şi să coşi pielea“, spune Dragomir, adăugând că, de fapt, asta-i baza meseriei de curelar: cusutul.
„Mai şi croieşti, mai lustruieşti ornamentele de alamă, dar cel mai important e cusutul. Nu e foarte dificil de învăţat. Într-un an de zile, dacă te ţii de treabă, prinzi meseria fără probleme. Mai greu e că trebuie să stai ore întregi şi să coşi la mână, fiindcă la noi nu există o maşină care să poată coasă cu aţă atât de groasă, cum e asta folosită la harnaşamente“, completează curelarul.
Acum, în atelierul lui Nicu Dragomir mai lucrează, cot la cot cu el, doi angajaţi. Aceştia au deja câţiva ani de experienţă şi îşi fac treaba foarte bine. Din păcate, în perioadele de vârf, când ar mai fi nevoie de oameni.
Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.
Se încarcă comentariile...
