Contribuabilul interbelic văzut prin ochii gazetarilor vremii: „Fiscul şi administratorii işi amintesc de el când îi impun dările şi când îi sunt zmulse“
0Societatea interbelică poate fi „scanată“ şi cu ajutorul unor „instantanee“ luate de gazetarii vremii. E adevărat că între cele două războaie mondiale s-a realizat europenizarea României, dar la fel de adevărat este şi că metehnele acelei lumi ne-au fost transmise din generaţie în generaţie.
Mai jos vă prezentăm o descriere a contribuabilului interbelic, aşa cum l-au văzut gazetarii de la revista „Universul“ în numărul din decembrie 1926.
„E vorba despre onorabilul cetăţean, care, de unul singur, şi uneori prin participare la diverse întreprinderi industriale ori comerciale, „contribuie”, sprijină cu punga lui bugetele Statului, judeţelor, comunelor,, camerelor de comerţ şi industrie şi pe ale nu mai ştim căror instituţii.
„Contribuabilul e dator să suporte sarcinile bugetare ale Statului“
Pe acest „cel care plăteşte”, nici fiscul, nici cei cari administrează judeţele, comunele şi celelalte instituţii beneficiare – cărora se adaogă mai în fiecare zi câte una nouă – par a nu avea interesul să-l cunoască de cât în două momente anuale: atunci când îl impun la dările pe care legiuitorii – solicitaţi de fisc – au socotit că el trebuie să plătească şi în momentul când dările datorite îi sunt cerute şi zmulse. De rest, nu vrea să ştie nimeni, nimic. Şi se întâmplă aşa în ce priveşte dările directe; în ce priveşte pe cele indirecte - diverse, multe, mereu înmulţite şi grele - nici atât. Contribuabilul e dator să suporte, cu cei de o seamă cu el, sarcinile bugetare ale Statului şi pe ale atâtor şi atâtor instituţii de Stat. Cum poate reuşi să facă lucrul acesta? „Treaba lui!” Că el, contribuabilul, are la rându-i şi alte sarcini mari, cari, împreună cu astelalte, tind să-i zdrobească, sau, în cel mai fericit caz, când el, un element contribuitor la munca naţională de producţie, să-l reducă mult ca atare, e o chestiune ce pare a nu avea nici o importanţă pentru cei puşi să poarte de grije vieţii obşteşti.
Impozitele directe cresc continuu, sub etichete şi motive diferite; impozitele indirecte de asemenea; impozitele comunale, şi ele. Continuele scumpiri ale tarifelor pentru transporturi şi comunicaţii justificate mai mult aparent, fac ca traiul să se scumpească fără măsură şi fără evidente posibilităţi de sfârşire; din această pricină, onorabilul contribuabil şi cu el întreaga lui familie, - de multe ori, numeroasă, - trebue să-şi impună economii şi abţineri de la hrană şi îngrijire, ce le sleiesc sănătatea şi puterea de muncă până la istovire. Copii d-lui contribuabil nu mai pot învăţa carte, din cauza enormităţii taxelor şcolare şi a scumpetei cărţilor: iar unii dintre ei vor candida la sporirea numărului elementelor păgubitoare societăţii. Când d. contribuabil are ceva economii plasate în întreprinderi industriale şi comerciale, acele economii, pe lângă că-i aduc un venit mic, mai sunt dijmuite de fisc, într-un chip care taie pofta de plasare a banului în valori mobiliare.
Onorabilul contribuabil plăteşte cât poate şi până când poate. Că relele condiţii de trai fac ca încetul cu încetul, să degenereze mii şi mii de oameni muncitori şi copii aflaţi în perioada de creştere, şi că aceasta înseamnă inferiorizarea tot atâtor valori sociale: că munca de producţie fiind stânjenită în săvârşirea ei, scade puterea de adunare de bogăţii individuale şi implicit de sporire a bogăţiei naţionale, - puţin importă. Sunt fapte şi stări de lucruri asupra cărora n-are nimeni vreme să gândească.
E drept, că sarcinile bugetare ale Statului şi ale multelor lui instituţii sunt mari; e drept că ele trebuie susţinute de către cetăţenii contribuabili; dar e de ţinut seama şi de ceea ce contribuabilii pot să dea, de felul cum pot să dea şi de urmările pe care le-au pentru ei, pentru economia naţională şi în general pentru viitorul ţării, ceea ce dau, nu din prisosul, ci din strictul lor necesar.
Nu e de ajuns, ba chiar e primejdios, să se creadă cu stăruinţă că, în primul rând, impozitele şi aproape numai impozitele vor ajuta la îmbunătăţirea situaţiei financiare a ţării. Trebuiesc economii reale şi peste tot unde pot fi făcute, spre a fi cruţat contribuabilul de luare din strictul necesar al traiului şi îngrijirii familiei şi din ceea ce e destinat muncii de producţie.
Se vorbeşte despre o stabilizare a leului. Trebue în primul rând o perioadă de pregătiri: de economii reale în bugete şi în administraţiile publice; de echilibrarea cuminte a veniturilor Statului şi diverselor instituţii de Stat, cu cheltuielile; de respect al banului public; de ordine financiară; de creştere a creditului de care trebue să se bucure în străinătate o ascensiune susţinută a leului. Trebue o perioadă de pre-stabilizare. Apoi, va putea veni şi stabilizarea legală.
Iar interesele onorabilului, dar bietului contribuabil trebuesc socotite, cu simţul dreptăţii şi ca prudentă măsură de guvernare laolaltă cu celelalte interese despre cari am vorbit“, concluzionau gazetarii de la „Universul“ în urmă cu 88 de ani.
„Aşteptăm fraudele în fiecare dimineaţă, cum aşteptăm cornurile calde“
Contribuabilul este adus în prim plan şi de gazetarii primului ziar în limba română din judeţul Alba, „Unirea“, publicaţie a Bisericii Greco-Catolice din Blaj, în numărul din 28 septembrie 1928.
„Fraude... Zilnic fraude proaspete, multe, mari, senzaţionale. La petrol, la păduri, la domenii, la C.F.R, la regimente, şcoală, prefecturi, pretutindeni, fără întrerupere. Le aşteptăm în fiecare dimineaţă, cum aşteptăm cornurile calde. De zece ani ne-am obişnuit cu narcoza lor naţională, încât ne-a devenit necesitate patriotică“ . Şi – în ciuda strămoşilor cari au decretat imprudent că: quotidiana vilescunt - le aşteptăm zilnic cu frică şi înfrigurare nouă. Atât este de inepuisabil talentul nostru, încât zi de zi ştie să împrumute forme noi, nebănuite, aceleaşi invariabile şi inexorabile legi a jafului universal. Unele tâlhării impun prin grandoarea proporţiilor, altele prin îndrăzneala lor, prin uşurinţa cu care ar fi putut fi descoperite; prin ingeniositatea ticluirii prin admirabilul spirit de organizaţie, care înşiruie serii întregi de funcţionari, de la acar şi portar până sus la vârful scării valorilor jefuitoare, în slujba aceluiaşi gând de furt sistematic; prin ingeniositatea cu care se atacă chiar irealul şi inexistentul: împrumutul din străinătate, de pildă“.
În loc de concluzie, autorul articolului îi lansează un set de întrebări tocmai contribuabilului : „ Să nu te întrebi, însă, contribuabil amărât, până când va dăinui această sarabandă a jafului. Până când o va mai răbda Dumnezeu? Până când o va mai îndura nenorocitul scurmător al gliei? Căci sar putea întâmpla să ai visuri rele; să vezi în zare o pădure de pluguri străformate în furci şi de ele atârnând tot câte un ucenic al şcolii fără Dumnezeu!“.
Se încarcă comentariile...
