Costi Ioniţă: „În România, am demonstrat tot ce se putea“
0
Artistul român, nominalizat la Premiile Grammy alături de rapperul american Shaggy, a intrat puternic pe piaţa din străinătate şi are colaborări în SUA, în ţările arabe şi în Asia
Costi Ioniţă şi-a văzut visul împlinit, zilele acestea. A muncit mult ca să ajungă unde este, dar a făcut-o pentru că-i place muzica. Nominalizarea de la premiile Grammy, eveniment care va avea loc în februarie 2012, la Los Angeles, l-a readus pe cântăreţ în atenţia presei din România. Pe Costi nu-l flatează, însă, interesul crescut pentru persoana lui din ultima vreme. Nu-l interesează să „apară", mai ales că, spune el, în România a demontrat tot ce se putea. Nominalizarea la Grammy este însă „maximum a ceea ce se poate întâmpla", după cum el însuşi mărturiseşte.
„Adevărul": Ţi-ai dorit nominalizarea aceasta sau a venit pur şi simplu?
Costi Ioniţă: Orice muzician din lume îşi doreşte să fie nominalizat măcar o dată în viaţă la Grammy. O astfel de nominalizare este maximum ce se poate întâmpla pe Planetă în materie de muzică, pentru un artist. În acelaşi timp, multă lume nu ştie că în spate se află o muncă titanică, o muncă de lungă durată şi foarte multe nopţi pierdute. Şi seriozitate. În businessul ăsta trebuie să fii foarte serios. La nivelul la care am ajuns eu, orice cuvânt contează. Nu merge să-ţi baţi joc, dacă ai o şansă trebuie să profiţi de ea, pentru că a doua oară nu se mai întâmplă.
După vestea nominalizării, spuneai că Shaggy te-a sunat şi ţi-a spus „frate", un apelativ familiar. Aveţi o relaţie apropiată?
Sunt prieten cu Shaggy. Dacă el lucrează la o piesă şi nu-i iese ceva mă sună: „Bro (frate - n.r.), poţi să-ţi trimit asta, să vedem ce e de făcut?". Ne-am cunoscut anul trecut, la Miami, unde am filmat videoclipul pentru piesa „I Wanna". Omul este foarte deschis şi toată lumea îl tratează cu respect. În plus, n-are fiţe de vedetă, iar eu cred că foarte mulţi artişti români ar trebui să înveţe de la toţi artiştii aceştia internaţionali care ştiu să se poarte frumos, să-ţi dea un sfat prietenesc.
Cum l-ai cunoscut pe Shaggy?
În ianuarie 2010, Bob Sinclar a venit în România, iar unul dintre organizatorii concertului, fiind prieten cu mine, m-a introdus la el. Lui i-a plăcut cum vorbesc, ce fel de om sunt şi a acceptat un demo, cu toate că mai fusese rugat să primească zeci de demouri de la alţi artişti români. După ce mi-a ascultat piesa, „I Wanna", i-a plăcut foarte mult şi apoi m-am trezit peste o lună că filmez videoclip în Miami. Primul meu videoclip internaţional. Eu chiar îi mulţumesc lui Dumnezeu că a apărut asta în viaţa mea.
Ţi s-a deschis un nou drum...
Da, după Miami, am tot colaborat cu Shaggy, cu Bob Sinclar. Acum lucrez cu rapperul Pitbull, cu producători din echipa lui P. Diddy. Şi am mai ajuns să am colaborări şi pe piaţa latino-americană, în ţările arabe, dar şi în Asia, în China şi Japonia, lucrez cu câţiva artişti foarte tari de acolo. E ceva ca, în calitate de producător, să poţi să faci toate stilurile astea muzicale, să treci de la unul la altul. Mie îmi place, pentru mine este o diversitate care mă dezvoltă. Eu de mic am făcut muzică şi atunci mi-e uşor să mă mulez pe diverse, pentru mine muzica are tot şapte note cu cinci alteraţii şi nu contează că e stilul ăla sau ăsta.
De ce ai dispărut de pe piaţa din România?
În România, am demonstrat tot ce se putea. Mai fac muzică şi aici pentru unii dintre artiştii noştri pe care îi consider prieteni, însă când ţi se oferă o asemenea şansă şi ai uşile deschide către lumea largă, sigur că trebuie să marşezi pe ea, altfel poţi s-o pierzi.
Ce faci acum?
Acum lucrez cu Shaggy la un remake al piesei „Dame", una dintre cele două melodii care se află pe albumul nominalizat la Grammy. O să-i fac şi o variantă dance, şi una în limba spaniolă. Trebuie să filmăm şi clipul, dar n-am discutat dacă voi apărea şi eu sau nu. Dar nici nu mă interesează să apar. În perioada asta o să fiu acasă, după care plec din nou în afară. Dar e frumos. Pentru mine nu e o muncă, îmi place ceea ce fac, tot, de la A la Z, fără excepţie. Şi n-am niciun plan, nu trebuie să fac bani. Banii au venit de la sine. Dacă ies şi banii e OK, dacă nu mergem înainte.
Când ai câştigat primii bani din muzică?
Când aveam 20 de ani, cu Valahia. Dar la început au fost şi vremuri grele. Cântam pe 10 lei toată ziua. Şi pentru că organizatorii nu ne dădeau bani de mâncare, ne cumpăram din acei 10 lei doar câte o porţie de cartofi prăjiţi şi multă, multă pâine. Altă dată, într-o iarnă ne-am luat toţi geci la fel, cu faţă dublă, una neagră şi una albă. Pe cea neagră o purtam pe drum, iar pe cea albă o puneam la concerte. Şi ne-au chemat la Caransebeş pentru un concert, am cântat, totul a fost bine şi frumos, dar când să ne luăm banii nu ni i-au mai dat. Ne-au dus la gară şi ne-au lăsat acolo. Era un frig şi ne înghesuiam toţi trei să ne încălzim la un calorifer. În tren, a venit controlorul, iar Mihai Trăiastariu i-a zis că suntem de la casa de copii şi că trebuie să ajungem la Bucureşti. I-a zis, „uite avem toţi geci la fel, ca să ne creadă".
Deci, începutul n-a fost chiar uşor...
Deloc. Dar eu sunt un om călit. Şi cred că e bine că am avut această experienţă pentru că succesul când te prinde aşa pe neaşteptate, te poate zdruncina. Eu sunt un om care a pus cărămidă cu cărămidă la această carieră. Şi e foarte bine că succesul meu a venit la vârsta asta.
Care este povestea cu muzica?
Eu am fost dat de foarte mic la grădiniţă, pe la vreo trei ani, iar educatoarea a văzut că am voce şi m-a pus în cor. După aceea, la şase ani m-a dus mama la pian şi acordeon, apoi am făcut Şcoala de muzică din Constanţa. În ‘89, în clasa a V-a am făcut parte din Ansamblul Casei Pionierilor şi am fost într-un turneu în toată Franţa, unde am cântat muzică populară.
Şi ce s-a întâmplat mai departe?
După ce am intrat la liceu, mi-am cumpărat prima mea clapă şi am început să compun pe ea. Era foarte rudimentară, dar m-a ajutat în dezvoltarea mea ca şi muzician. Şi mi-am făcut o formaţie a liceului, cântam rock and roll, eram patru - cinci inşi, iar apoi am trecut la treburi mai serioase, am luat nişte instrumentişti foarte tari, de la alte licee, şi ne-am dat pe un rock progresiv. A fost o experienţă mişto, pot să spun că făceam muzică tare de tot. Multe dintre piese erau chiar complexe, deşi poate sunau pueril pentru că înregistrarea nu era foarte profesionistă. În acelaşi timp, eram şi tenor la Filarmonică, pentru că trebuia să-mi câştig cumva existenţa.
După Valahia ai început să produci muzică pentru diverşi artişti.
Da, am lucrat cu mulţi, Exotic, Elegance Andreea Bănică, Claudia de la Sexxy, LA. Eu aveam prea multe idei şi voiam să fac ceva cu ele. M-am gândit să mai adun nişte oameni şi să-mi pun în aplicare ideile ca să nu le pierd. Eram mic, nici nu ştiam ce e aia producţie, eu am făcut ce am simţit.
Cum i-ai întâlnit pe cei de la LA?
Băieţii de la LA tot veneau pe la mine la studio, ei se credeau rapperi, pentru că atunci BUG Mafia era în forţă pe radiouri şi toţi cântau rapp. Şi mi-a venit ideea de a trage pe rapp-ul lor o altfel de orchestraţie. Şi aşa au ieşit primele piese cântate de LA, „Femeia", „Toată viaţa mea", „Femeile's perverse". Dar am avut mult de muncă cu ei. Când au auzit prima piesă au început să plângă, că nu le place, că n-au mai auzit aşa ceva. Le-am dat totuşi o casetă ca să asculte acasă şi să se mai gândească dacă mergem înainte sau nu. La un moment dat s-au dus într-un bar, supăraţi şi amărâţi că nu le plăcea piesa pe care o făcusem eu. Şi-au comandat nişte ape plate, că nu aveau bani de altceva, şi au dat caseta barmanului. Iar ăla a pus muzica şi toată lumea a început să danseze. A doua zi, m-am trezit cu ei la poartă cu noaptea-n cap, că vor să mai facă piese.
Cum ai început să faci manele?
Prin L.A. l-am cunoscut pe Copilul Minune, fiind invitaţi la o petrecere ţigănească. Am schimbat numere de telefoan şi după ce m-am despărţit de Valahia, l-am sunat pe Minune şi am făcut albumul care a schimbat România, „Fără concurenţă". Acesta a fost primul album de manele, o senzaţie.
Sunau altfel manelele atunci?
Erau mai inocente, nu aveau perversitatea de acum. Din ce am văzut acum manelele se fac ca să se câştige bani la nunţi. Atunci n-aveam chestia asta. Aveam un album de zece piese şi fiecare era diferită, una era de duşmani, alta de dragoste, de bogăţie, de părinţi. Toată lumea se regăsea în albuml ăla, până şi doctorii ascultau manele. Nu se considera incultură. De la un singur album, s-a creat o nouă industrie. Am scos apoi piesa „Of, viaţa mea". Iar de aici eu am devenit foarte cunoscut în Balcani. Am creat un întreg curent, lumea nu ştie. Eu lucrez pentru Bulgaria, Serbia, Grecia şi Turcia, sub numele de Costi Forţă, este numele cu care eu mă prezint. Şi e important că oamenii ştiu cine sunt şi ştiu de acest curent, pe care eu l-am introdus.
Cum ţi se pare că e perceput genul acesta în România?
Oamenii îl condamnă din cauza agramatismelor, de asta s-a dus maneaua în jos. Manelele pe care eu le-am făcut cu Adrian sunt nemuritoare, nu poate să zică niciun doctor docent că sunt nişte piese proaste. Şi astea or să rămână. Mulţi cântăreţi de manele sunt condamnaţi pentru că muzica pe care o fac nu mai are aceeaşi însemnătate pe care o avea în urmă cu zece ani. Eu mi-am dat seama că există şi un rasism în România. Oamenii care cântă manele sunt nişte oameni extraordinari. Ceea ce am văzut eu alături de ei, n-o să învăţ niciodată, la niciun Conservator. Băieţii ăştia sunt tari cu adevărat. Din punctul ăsta de vedere, ţiganii muzicieni trebuie respectaţi.
Ai avut succes şi în afară cu manelele?
Da. Acum cei mai mari artişti din Balcani, vin să facă muzică la mine. Şi este ceea ce mi-am dorit. Îmi doream să lucrez cu artişti străini. Ce-a fost la noi, a fost, am avut succes, dar aici nu vreau să fac manele pentru că nu vreau. Ştii că într-o viaţă trebuie să experimentezi cât mai mult, am văzut cum e să faci muzică aici, dar acum vreau să fac şi altceva.
Eşti un om împlinit?
Din punct de vedere profesional sunt un om împlinit, dar încă mai am multe lucruri de realizat. Îmi doresc să las o moştenire frumoasă pe plan muzical. Mulţi m-au condamnat datorită genului şi faptului că am cântat cu ţiganii. Dar eu nu mi-am bătut capul cu aceste judecăţi. Lucrurile au luat o turnură frumoasă şi n-o să mă dezic niciodată de ceea ce am fost, am cântat cu mare plăcere acest gen. Cânt şi muzică clasică, la fel de mult îmi place să cânt şi o manea şi o piesă rock.
Grammy pentru români
Costi Ioniţă nu este singurul român care a primit o nominalizare la Grammy. În 2007, muzicianul de blues A. G. Weimberger, originar din Oradea, a fost nominalizat la şase categorii din cele 110, cu albumul „Nashville Calling". Un premiu Grammy a fost însă câştigat de cântăreţul român Damian Drăghici, în 2000. Draghici s-a numărat printre mai mulţi artişti care au colaborat cu muzicianul american Paul Winter pentru albumul „Journey With the Sun", recompensat cu un Grammy. De asemenea, gălăţeanul Radu Lupu a câştigat la ediţia din 1995, un premiu Grammy pentru Cea mai bună înregistrare a anului, cu Sonata în Si bemol major şi Sonata în La major de Franz Schubert.
Se încarcă comentariile...
