Călătorind, călătorind

Călătorind, călătorind... Am pierdut adevăratul sens al călătoriei.

Un paradox al globalizării este că oamenii călătoresc tot mai mult, deşi ceea ce văd la alţii pot vedea şi la ei acasă. Nici măcar peisajele naturale nu mai au de ce să-i surprindă ca pe înaintaşi.

Albumele de fotografii, cărţile poştale, emisiunile de televiziune specializate, documentarele de tot felul îi informează într-o măsură suficientă pentru a nu mai avea neapărată nevoie să traverseze lumea. Ba chiar le oferă o perspectivă mai complexă şi mai clară. Japonezii care au descoperit de un deceniu sau două Parisul sunt de tot hazul cu aparatele lor de fotografiat. Cea mai banală „vedere“ de la magazinul de suvenire sau de la buchiniştii de pe Sena e superioară imaginii obţinute cu aparatele lor ultrasofisticate. Şi totuşi, călătoria e boala la modă a vremii noastre. Chiar dacă astăzi călătoria nu ne mai aduce un profit spiritual  la fel de profund ca odinioară. Am să vă spun la sfârşit de ce.

Din timpuri imemoriale, oamenii au călătorit mergând pe jos. Cu mult înaintea primilor predicatori creştini, de la care a rămas vorba latinească per pedes apostolorum. (n.r. – ad litteram: pe picioarele apostolilor). Omul de Neanderthal a mers pe jos din Africa în Europa. Călătoria lui a durat câteva sute de mii de ani. A avut la dispoziţie acest timp imens spre a privi în jur şi a descoperi o lume complet diferită de aceea în care trăiseră nenumărate generaţii anterioare. La capătul călătoriei era altul. Până şi culoarea pielii se pare că i s-a schimbat din cauza unui soare mai puţin arzător.

Spartanii şi romanii şi-au purtat războaiele pe picior. Călăreţii medievali erau însoţiţi de pedestraşi. Mersul pe jos te ţine aproape de pământ. E o formă de învăţare şi de educaţie de care omul modern nu mai are habar. Wilhelm Meister al lui Goethe, ca şi ucenicii de după el, până la Naţl din „Mara“ lui Slavici, îşi fac învăţătura mergând pe jos. Nu numai Horia în drum spre Împăratul de la Viena, dar Şincai o ia şi el la picior, în spate cu desaga în care se află Cronica, şi, un veac mai târziu, Codru Drăguşanu, plecat, cum spune, să încerce „rotundul lumii“. Rotund care nu poate fi cercetat cum se cuvine decât mergând pe jos.

Lumea, din viteza automobilului

Secolul XIX este al trăsurilor cu cai, al şaretelor, precum aceea din nuvela lui Duiliu Zamfirescu „Spre Coteşti“ sau aceea din „Câteva ore la Snagov“, promenada odobesciană binecunoscută, ca să nu mai vorbim de aceea fără arcuri care o poartă pe „Doamna Chiajna“ cu mult înainte. Dar trăsura erotică din „Madame Bovary“, reluată de Ion Barbu în celebra scrisoare către Tudor Vianu, pe care încearcă zadarnic să-l iniţieze în arcanele sexului? La Ion Ghica e deja trenul care face o zi întreagă de la Bucureşti la Iaşi, cam tot atâta cât face şi astăzi, după 150 de ani, deşi astăzi nu mai opreşte, preţ de-un ceai, în gară la Ploieşti.

Din trăsură sau din tren, rotundul lumii se vede încă destul de bine. Nu şi din automobil, vehiculul secolului XX. Ce farmec mai are lumea văzută din viteza automobilului, mai ales când se merge bară la bară, pe autostrăzi igienizate, cu trei sau patru benzi paralele? E adevărat că ajungi mult mai repede la destinaţie. Dar la ce bun, dacă nu simţi pământul sub picioare şi natura defilează pe lângă tine ca un decor de teatru?

Automobilul e vehiculul profesional prin excelenţă. Este omologul fast food-ului american. În romanele interbelice, automobilul era legat de adulter. De pildă, la Camil Petrescu. Tot un lucru făcut pe grabă şi pe furiş.

Călătorind, călătorind... Am pierdut adevăratul sens al călătoriei. 

De la o vreme bună încoace, călătorim cu avionul. Suntem mai rupţi de pământ şi de natură decât niciodată. Nu mai vedem nimic. În jur, cer albastru şi nori. Ore în şir. O zi şi o noapte sunt de ajuns ca să străbatem exact jumătate din circumferinţa pământului. Manuel Estrada povesteşte că primii colonişti care au traversat de la vest la est America de Sud au avut nevoie de ani. Ca şi neanderthalienii, mergeau ce mergeau cu carele lor, se opreau, unii fundau aşezări, alţii plecau mai departe şi, tot aşa, de la un ocean la altul, spaţiu parcurs în prezent în câteva ore. Străbunicii mei materni au făcut, în refugiul din 1916, drumul dintre Râmnicu Vâlcea şi Piteşti, 60 de kilometri, în exact o săptămână. După ce fiul lor l-a asfaltat, în copilăria mea, ducându-l până la Sibiu, n-a mai fost nevoie decât de două-trei ore. Noroc că Piteştiul şi Râmnicul n-au aeroport! Vă daţi seama ce lipsiţi de peisaj am fi?

Gândeşti în timp ce mergi pe jos

Călătorind, călătorind... Am pierdut adevăratul sens al călătoriei. Care nu e graba. În care nu ţinta contează, ci drumul către ea. Până şi mersul pe jos a ajuns de tot râsul de când a fost botezat jogging! Aristotel, care a creat şcoala numită a peripateticienilor, învăţase lecţia lui Socrate: gândeşti în timp ce mergi pe jos. Observaţi deosebirea: joggerii contemporani au în vedere exclusiv condiţia fizică, a picioarelor îndeosebi, peripateticienii o aveau în vedere pe aceea a minţii, a capului. Se crede îndeobşte că ne despart de ei două milenii şi jumătate. În realitate, ne desparte o veşnicie.