Atunci

În anii 70-80, în care am copilărit, erau două sărbători oficiale pe care le simţeam ca fiind cu adevărat importante: 23 August şi 1 Mai. Energizate de elanul patriotic al deceniilor respective, autorităţile se căzneau din răsputeri să sublinieze faptul că ziua de 23 august era Ziua Naţională, cu alte cuvinte unica şi supremă. Totul s-a împotrivit însă instituţionalizării supremaţiei acelei sărbători. Neclar ca semnificaţie – un amalgam confuz de lecturi socialiste şi naţionaliste neconvingătoare suprapuse peste o evidentă tragedie istorică, şi incomod la nivel practic, deoarece se lăsa adeseori cu defilări dureroase în arşiţa verii în mijlocul concediilor de vară, 23 august a fost imediat repudiat după 1990 ca dovadă a absurdităţii regimului ceauşist.

1 Mai nu a avut soarta crudă a fostei sărbători naţionale. Aniversarea Revoluţiei Naţionale şi Sociale de Eliberare  Antifascistă şi Antiimperialistă de la 23 august (adică ziua arestării lui Ion Antonescu şi a armistiţiului cu Armata Roşie) era o ocazie de mobilizare de factură stalinistă inventată în mod vanitos de regim ca ritual secular propriu. Ziua Internaţională a celor ce Muncesc, în schimb, a fost mai puţin parazitată de discursul naţional-comunist chiar dacă a fost şi ea luată ostatecă de regim prin defilări şi diverse alte manifestări de umilire şi teroare prin dresaj colectiv.

Din fericire pentru participanţi, defilările obligatorii erau urmate de picnicuri în parcuri sau la iarbă verde cu nelipsiţii mici şi bere. Acestea contribuiau din plin la o reprezentare agreabilă a acestor Saturnalii comuniste. Mesajului social al internaţionalei muncitoreşti, proximitatea Paştilor, atmosfera agreabilă a miezului de primăvară, laolaltă cu amintirea reuniunilor câmpeneşti care, la rândul lor, pot fi asociate agapelor creştine, i-au garantat supravieţuirea post-revoluţionară.

Spre deosebirile de reuniunile de 1 Mai din ţările capitaliste în România lipsea, totuşi, atmosfera de exaltare şi mobilizare revoluţionară. În fond, odată ce dictatura clasei muncitoare fusese scriptic înfăptuită, nu mai putea fi o ocazie de a arăta puterii burgheze un mesaj de contestare prin număr şi solidaritate. Lipsită de combativitate revoluţionară (cu care se asocia făţarnic, prin rememorarea sacrificiului şi eroismului unor muncitori interbelici în lupta cu burghezo-moşierimea) ziua de întâi mai din comunism lăsa loc doar pentru celebrarea ritualică a societăţii socialiste şi mai ales a clasei muncitoare în defilări şi ieşiri vesele la „iarbă verde”. Chiar dacă recunoscuţi oficial ca parte a clasei muncitoare, intelectualii şi ţăranii trebuiau să se fi simţit oarecum în plus în aceste sărbători care slăveau în mod programatic virtuţile celor angajaţi în sectorul industrial – elita clasei muncitoare.

Acum

În mod logic, în atmosfera anti-stângistă a anilor 90 dar şi ca o consecinţă a dezindustrializării, 1 Mai trebuia să devină o dată puţin importantă sau poate chiar renegată în calendarul de sărbători post-socialiste.  Acest lucru nu s-a întâmplat. Nu doar că din punct de vedere legal este zi liberă, permiţând tuturor să fie scutiţi de servituţile muncii salariate, dar românii întâmpină evenimentul cu o efervescenţă şi bucurie de care doar cele mai importante sărbători religioase, Revelionul şi Valentine’s+8Martie au parte.  

La nivel antropologic semnificarea este implicită şi o putem reface inductiv din amintirile digitale pe care cei care sărbătoresc le pun din abundenţă în spaţiul virtual. Registrul acestor amintiri este aproape la fel de monoton precum cel al reprezentărilor de Paşti sau de Crăciun şi poate fi rezumat în câteva cuvinte ca exprimând reuniuni vesele ale unor grupuri de apropiaţi (familii sau găşti) în jurul grătarelor într-un decor verde (iarbă şi/sau pădure). Se conservă, cu alte cuvinte, sensul de reuniune colectivă, dar într-un sens restrâns, de socialitate în grupuri de similaritate (rude, prieteni), inclusiv cel de agapă seculară, ritualul colectiv fiind pretext pentru nelipsitele grătare şi beri, sau alte băuturi  - alcoolice în cele mai multe cazuri. Ideea de clasă este total evacuată din acest limbaj al practicilor din care transpare doar prin indiciile evidente ale resurselor şi preferinţelor: vinul din damigeană vs. vinul de colecţie, micul vs. vânatul, curtea cabanei de la munte vs. marginea drumului, Dacia vs. Seria 7.

Mass-media ne arată însă cum se vrea să fie recunoscută sărbătoarea de 1 Mai de către producătorii, distribuitorii şi cenzorii conţinuturilor. Etichetarea e uneori explicită: deschiderea sezonului estival la mare. Operatorii din turism şi o parte din mass media aplică această codificare a calendarului, de pildă. Alteori asocierea se face cu externalităţile pe care elanul loisirist colectiv le produce – aglomeraţie în trafic, îngrămădeală prin supermarketuri, gări şi locuri de campare arhipline, eventual afectate ulterior de poluare. Vânzătorii de sensuri, de imagini şi de publicitate fac eveniment din consumului din timpul liber întărind în acelaşi timp senzaţia că modalitatea normală şi normată de a petrece această zi este una care presupune  achiziţii în toate etapele sale – cumpărături, cazări, deplasări, consum în cluburi şi restaurante, etc.

Aşadar...

Concluzia este destul de simplă: odată cu cultura şi societatea în care este sărbătorită, Ziua Muncii trece din nou printr-o transformare de semnificaţii. Dacă pentru cei mai în vârstă este ocazia unei rememorări nostalgice a evadărilor din anii comunismului, pentru cei mai tineri este încă o ocazie de petrecere a timpului liber asaltată insidios de întreaga industrie a loisirului.  Ca atare, este încărcată de toate simbolurile hedonice şi consumeriste posibile dar şi eliberată de conotaţiile contestatare sau politice iniţiale.

Tranziţia centenară inexorabilă a zilei de 1 Mai de la glorificarea muncitorimii care luptă pentru drepturi către ziua care marchează oficial deschiderea sezonului de loisir de vară merge în paralel cu schimbarea de generaţii şi de stil de viaţă. Probabil că peste 15-20 de ani, tinerii care se vor îngrămădi în aceleaşi trenuri către Vamă pentru a chefui, vor fi foarte surprinşi să afle că în urmă cu un secol şi ceva ziua de 1 Mai era o ocazie în care muncitorii cereau, uneori în mod sângeros, program de muncă de opt ore de la patroni. Un mucalit ar putea replica: „Înseamnă că muncitorii au câştigat bătălia cu exploatatorii, nu-i aşa?”