Ce îşi doreşte un tătic, de Halloween
0
„Tati, ce e asta?!!“, mă întreabă Filip de pe bancheta din spate, în drum spre grădiniţă. Arunc o privire laterală şi downloadez rapid de pe un stâlp un afiş al unui club bucureştean, în care una din cele două persoane de sex feminin, cu o dentiţie pronunţată adulmecă grumazul celeilalte.
Decodific destul de greu mesajul. Nu prea înteleg ce ar putea căuta tam-nesam vampirul la mine în maşină, în mintea copilului meu ori în explicaţiile mele.
Instant, înainte să bolmojesc vreo traducere tâmpă a advertisement-ului respectiv, îmi doresc să fi fost în vreo căruţă trasă de doi cai, iar copilul meu să mă întrebe ce plante sunt pe marginea drumului. Să discutăm despre vremea de afară, să facem un joc de cuvinte sau să răspundem împreună unei dileme fundamentale de-a lui. Să socotim florile sau ciulinii, să privim spatele cailor, să rupem o bucată de pâine vorbind despre ale copilariei noastre.
Aş vrea să îi spun că afişul ăla este reclama unui parfum, dar întrebarea lui e pur socratică, nu îi poţi rata sensul adânc. Aş putea să îi expun varianta stomatologică (firicelul de sânge din colţul gurii ar da credibilitate acestei ipoteze), dar aş pica la detalii de regie, de ce nu are halat alb, etc. Aş putea încerca o descriere antropologică sau zoo: liliecii şi truda istorică a omului de a imita diferite piese ale lanţului trofic, din plictiseală sau spirit artistic. I-aş arăta nişte poze cu lilieci şi la cât de viteaz e Filip, probabil că i-ar îndrăgi. Faza e: nu ştiu să-i explic care e treaba cu „vampireii“, habar nu am cine sunt ei şi ce caută în viaţa noastră, a românilor în general, în şcoli şi grădiniţe, în mod particular.
Ştiu că în România strada nu este reglementată din punct de vedere imagistic, publicitar şi nici educaţional. Dar nu am aflat încă de ce toate şcolile şi grădiniţele ţin să pună astăzi pe pereţi monştri, fantome, vampiri, să cheltuiască pe decoraţiuni scary, poze cu păduri întunecate şi apariţii demonice. Ca tată, de Halloween îmi doresc ca, spre deosebire de stradă, gradiniţa şi şcoala să nu fie imitatoare şi lipsite de raţiune, ci locuri în care copiii să identifice, să decodifice realităţile şi conceptele toxice care îi invadează de peste tot. O şcoală care preia facil modele culturale, fără să le explice, fără să le înţeleagă ea însăşi, egalează valoric orice altă formă de media, devenind doar un spaţiu propriu distracţiei sterile, de oportunitate şi cam atât. Sau poate e ceva educativ în prezentarea unor scenarii horror copiilor şi nu înţeleg eu.
Întrebarea rămâne: după o zi reală de „grădi“ cu fantome şi case bântuite, cum i le decodific eu acasă copilului?
Se încarcă comentariile...
