Modelul rusesc de propagandă face pui
0
Anne Appelbaum, editorialistă la „Washington Post”, şi Edward Lucas, senior editor la „Economist”, au lansat o iniţiativă de contracarare a dezinformării la Centrul European pentru Analiză Politică, unde Appelbaum este vicepreşedintă, iar Lucas senior adjunct fellow. Cei doi analişti au semnat un articol în „Washington Post”, despre pericolul dezinformării ruseşti.
Acum 15 ani, ideea că dezinformarea extremă ar putea fi o problemă pentru ţările europene părea ridicolă. Presa liberă părea la fel de triumfătoare ca pieţele libere, televiziunile şi ziarele occidentale aveau finanţări confortabile şi audienţe mari. Dar modelul de business care odinioară stătea la baza presei pe tot continentul, şi deci în tot Occidentul, nu mai funcţionează.
Mare parte din jurnalismul vestic e subfinanţat, iar proliferarea informaţiei a făcut mai dificil pentru oameni să judece acurateţea a ceea ce văd şi citesc.
În acelaşi timp, regimurile autoritare, în frunte cu Rusia, urmată îndeaproape de China, au început să investească masiv în producţia de alternative, scriu cei doi analişti“.
Din cauză că presa naţională e deseori slabă, a devenit mai uşor pentru canale precum RT (fostă Russia Today) şi Sputnik (o agenţie rusă de „ştiri”) să dobîndească credibilitate pe pieţele europene mai mici.
Dar chiar şi în ţări mai mari, utilizarea reţelelor sociale ruseşti, precum şi un spectru larg de vehicule online - site-uri de „ştiri, portaluri informaţionale, trolli - încep să aibă impact.
Cancelarul Angela Merkel a cerut agenţiei de contraspionaj a Germaniei să ancheteze utilizarea dezinformării de către Rusia după ce o ştire falsă despre o fată despre care s-a spus că ar fi fost violată de un refugiat a explodat într-un scandal de amploare, mulţumită în parte unui concertat efort rusesc online.
Mesajele au puţine în comun cu propaganda Războiului Rece. Rusia nu vrea să se promoveze pe sine, ci mai degrabă să submineze instituţiile Occidentului, deseori folosind mesaje discordante.
RT pompează poveşti înfricoşătoare despre migranţi, şi de asemenea portretizează Occidentul ca rasist şi xenofob.
Site-urile sprijinite de ruşi promovează teorii conspiraţioniste - atacurile de la 11 septembrie 2001 au fost o „făcătură internă”, virusul Zika a fost creat de CIA -, în timp ce ridiculizează excelentul jurnalism de investigaţie occidental care a scos la lumină legăturile dintre politica rusă, afacerile ruseşti, crima organizată şi serviciile de informaţii.
Aceste mesaje, preluate atît de formaţiunile politice de extrema stângă cât şi cele de extrema dreaptă din toată Europa, sunt în ton cu obiectivele de politică externă ale Kremlinului.
O ţintă predilectă este Uniunea Europeană, şi nu e de mirare: UE a avut un rol practic în a dezvăţa continentul de dependenţa de gazul rusesc şi în a demantela modelul corupt şi exploatator de export al gazului rusesc în Europa de est.
NATO, care începe să-şi dea seama tardiv de adevărata ameninţare reprezentată de Rusia pentru unii din membrii săi, este mod frecvent descrisă ca agresor.
Unele ţări încep să se trezească, mai ales acelea care au fost lovite cel mai puternic.
Invadarea, ocuparea şi dezmembrarea Ucrainei în 2014 au fost precedate de o foarte eficientă ofensivă propagandistică, care a semănat confuzie în regiunile vorbitoare de rusă, şi a orbit Occidentul şi pe ucraineni deopotrivă cu privire la ceea ce se întîmpla de fapt.
În replică, organizaţii ucrainene cume este StopFake au început să scoată la lumină şi să ridiculizeze propaganda rusească. A fost lansat de asemenea un proiect important de „alfabetizare media”. A început o dezbatere despre rolul pe care difuzorii publici l-ar putea juca în restaurarea surselor credibile de informare din Ucraina.
Serviciul european de acţiune externă, braţul de politică externă al Uniunii Europene, compilează săptămânal buletine de dezonformare, urmărând activitatea inventatorilor de mituri de la Kremlin.
Ţările NATO au înfiinţat un centru mai mic, cu sediul în Letonia, care răspunde şi el la propaganda rusească.
Până acum însă, Statele Unite nu au reuşit să investească serios în înţelegerea sau contracararea problemei.
Nu există un echivalent modern al Agenţiei de informaţii a Statelor Unite, o organizaţie care avea menirea să ţină piept propagandei şi dezinformării sovietice în timpul Războiului Rece.
Şi asta pentru că piaţa media americană este atât de vastă, şi aici se înţelege prea puţin cum funcţionează campaniile de dezinformare. Nu există o bază publică de date analitice a ceea ce spune, când şi unde, Rusia.
Nimeni - nici măcar în comunitatea serviciilor de informaţii din Occident - nu compilează transcrieri. Şi nici nu ştim care din elementele mesajul rusesc sunt eficiente, cine le crede şi de ce.
A sosit timpul să aflăm toate astea, pentru că alte ţări, în special China, încep să folosească unele din aceste tehnici.
Acum 15 ani presa liberă părea de nezdruncinat; e posibil ca peste 15 ani să ne dăm seama, cum şi-a dat seama Ucraina acum doi ani, că suntem ţintele unor campanii de dezinformare împotriva cărora nu suntem pregătiţi să luptăm, atrag atenţia Anne Appelbaum şi Edward Lucas.