Raportarea Washingtonului la islamul politic sau raţiunea unui pact necesar

Relatia Washingtonului cu regimurile recent configurate în tarile „primaverii arabe” îi preocupa în mod explicit pe majoritatea comentatorilor arabi. Raportarea mai degraba pozitiva a administratiei americane la guvernarea de orientare religioasa legitimata prin vot în tari precum Tunisia si Egipt a stârnit un soi de nedumerire, dat fiind istoricul pozitionarii Washingtonului fata de ceea ce îndeobste este cunoscut ca „islamul politic”.

  Cum bine se stie, teama de islamul politic, dar mai ales de deviatiile sale extremiste, a fost unul dintre argumentele justificative principale în sustinerea regimurilor autoritare din spatiul arab, a caror longevitate este partial „datorata” si reprioritizarilor din politica americana de dupa 11 septembrie 2001. Perspectiva unei guvernari de orientare religioasa, destul de repede conturata si deloc surprinzatoare în absenta oricarei alte optiuni politice cu larga acoperire si sustinere populara în statele din nordul Africii, a determinat o fireasca repozitionare a comunitatii internationale (desigur si a Statelor Unite) fata de o realitate politica imposibil de ignorat.

Daca la baza evenimentelor revolutionare (observatia fiind valabila în mod special pentru Tunisia si Egipt) a stat actiunea decisiva a ceea ce putem numi „societate civila”, careia i s-au alaturat în diverse etape si alte forte sociale, actorii politici care s-au afirmat imediat dupa rasturnarile de regim nu au venit neaparat (sau deloc, în unele cazuri) din aceeasi zona.

De altfel, sunt de parere unii observatori ai fenomenului, societatea civila, a carei crestere si solidizare ar fi fost si din exterior încurajata, nu a reusit sa articuleze o structura la nivelul reprezentarii politice post – revolutionare. Astfel, vacuumul politic a fost repede umplut de actori politici care aveau la momentul rasturnarii regimului un capital de încredere populara aprioric dobândita, printr-un fel de proiectie pozitiva prin raportare la vechiul sistem.

Este cazul formatiunilor politice de orientare religioasa, fie ca se numesc an-Nahda sau al-Ikhwan al-muslimun, care s-au înconjurat timp de decenii de opozitie de o imagine idilica de rezistenta si de reprezentare a celor oprimati de regimurile autoritare. Cu un astfel de capital de imagine, chiar daca fortele politice respective nu s-au implicat imediat si direct în evenimentele care au provocat caderea regimurilor, au reusit în scurta vreme sa canalizeze întreaga energie si vointa de schimbare acumulata în societate. Ezitarea fortelor de orientare religioasa de a se alatura spontan revoltelor tinerilor arabi a fost explicata în cel putin doua moduri.

Astfel, teama de esecul revoltelor si de represiunea usor de anticipat care i-ar fi vizat direct pe participanti ar motiva ezitarea Fratilor Musulmani de a se alatura de la bun început miscarii tinerilor egipteni, în unele interpretari. Altfel, în cautarea unei explicatii, ar trebui sa se tina cont si de faptul, deloc lipsit de importanta, ca Fratii Musulmani s-au aflat în ultimii ani ai mandatului lui Husni Mubarak într-un fel de compromis necesar cu regimul presedintelui destituit, nefiind un secret pentru nimeni ca organizatia, desi interzisa oficial, a functionat si, mai ales, a fost tolerata într-un climat politic intern în care presedintele era preocupat mai ales de securitatea nationala.

Schimbare de optica asupra islamului politic? sau pragmatism politic?

Dupa caderea regimurilor arabe din nordul Africii, spectrul unui islam politic care urma sa acapareze, în mai toate proiectiile, spatiul public se contura tot mai palpabil, odata cu un discurs de alarmare rostit de diverse voci dinspre lumea occidentala. Perspectiva iesirii Tunisiei, dar mai ales a Egiptului, dintr-o zona de comportament international previzibil a stârnit o campanie internationala sustinuta de „constientizare” a pericolului islamist. Un arsenal terminologic si conceptual a fost pus în miscare pentru a oferi lumii o perspectiva cuprinzatoare asupra a ceea ce urma sa se întâmple prin instaurarea unor regimuri islamiste care sa functioneze în baza shariei. Reactia de indignare fata de deturnarea sensului revolutiilor arabe se puteau auzi din toate partile, previziunile fiind de natura sa îngrijoreze profund comunitatea internationala.

Cursul evenimentelor, însa, a impus un alt tip de atitudine, imediat însotita de un discurs justificator. Alegeri libere organizate în Tunisia si Egipt, mai de curând si în Libia, au adus la putere formule politice de negândit în urma cu doi ani si care puneau în fata lumii o realitate, si nu o proiectie. Partidul lui Rashid al-Ghanouchi, en-Nahda, a câstigat alegerile parlamentare din Tunisia, formând ulterior un guvern care, desi nu a ascuns faptul ca va guverna în interiorul unei grile culturale specifice, nu a
transformat Tunisia în temutul stat islamic, asa cum prevestea discursul occidental.

În Egipt, Fratii Musulmani au câstigat previzibil parlamentarele, însa un parcurs ezitant, de altfel nu strain de linia istorica a organizatiei, în perioada între legislative si prezidentiale (de câteva luni) i-a costat câteva zeci de procente la nivelul sustinerii populare, astfel încât candidatul lor la prezidentiale (ce-i drept, nu cea mai reprezentativa dintre personalitatile eligibile sau prezidentiabile ale organizatiei) a obtinut numai un milion de voturi în plus fata de contracandidatul sau, Ahmad Shafiq.

Desi lucrurile au un parcurs mai dificil în Egipt, data fiind si marimea tarii, nu reiese
pâna în acest moment ca vom asista la o islamizare accentuata si dirijata de sus a
spatiului public.

Nu toti islamistii sunt la fel!”

Probabil ca, la o analiza mai profunda, nu aceasta este miza discutiei. Câta vreme guvernarile „islamiste” prezinta garantii internationale de pastrare a unei conduite previzibile si de parteneriat pe principalele dosare ale zonei, eventualele schimbari interne, de comportament social, par sa cada, ca importanta, în plan secundar.

Desigur, nu înseamna ca atentionarile referitoare la drepturile omului, la statutul minoritatilor (cu precadere în cazul Egiptului), la existenta unei societati civile active si libere de orice fel de cenzura (mai ales cea religioasa) vor disparea din discursul occidental curent (a se vedea cele mai recente ale secretarului de stat american, Hillary Clinton); ele vor sluji în continuare unei politici care are ca punct de greutate anutat si asumat democratizarea Orientului arabo-islamic. Nu putem însa sa nu remarcam o „împacare cu situatia”, cu realitatea politica din tarile „primaverii arabe” sau, mai degraba, o acceptare circumspecta a noului „look” politic al regiunii.

Discursul oficial occidental, dar mai ales cel american, a început sa afirme raspicat distinctia între diversele orientari ale islamului politic, acreditând astfel, dar si prin actiuni politice concrete, ideea „frecventarii” politice a islamistilor moderati – aflati la putere în tarile „primaverii arabe”. Gasim astfel administratia americana în postura de a face distinctii fine si de a explica lumii (nu putem sa nu observam paradoxul discursiv) ca „nu toti islamistii sunt la fel”, ca s-o citam pe Hillary Clinton într-un discurs tinut la Foundation for Defence of Democraties.

Ahmad Ounis, fost diplomat tunisian si specialist în relatiile euro-mediteraneene, califica pozitia americana drept „pragmatica”, rezultat al unei întelegeri si adaptari rapide la evolutiile regionale, astfel încât rolul stategic al Washingtonului în regiune sa nu fie periclitat. În sprijinul acestei orientari, vizita secretarului de stat american pentru aparare, Leon Panetta, de la începutul lunii iulie 2012, a confirmat acordarea unui sprijin militar semnificativ pentru Tunisia, în vederea întaririi capacitatilor sale operative si strategice.

Întâlnirile cu alti înalti demnitari ai statului tunisian, printre care si presedintele Mounsif al-Marzouqi, au avut menirea sa reconfirme angajamentul clar al noilor autoritati de la Tunis (fie ele si de orientare islamista) ca vor ramâne un partener strategic pentru Washington în lupta împotriva terorismului practicat de o serie de grupari afiliate ideologic retelei al-Qaida. Turneul în regiune al lui Leon Panetta care a cuprins vizite în Egipt, Israel si Iordania, posibil de interpretat în cheie siriana, are desigur si o componenta de securitate regionala, în încercarea de a mentine echilibrul necesar de forte în Orientul Mijlociu.

Asigurarea continuarii parteneriatului regional cu Egiptul a fost, probabil, una dintre directiile politicii administratiei Obama care a necesitat cel mai mare efort, diplomatic si pragmatic. Congresmenul republican Frank Wolf, doar în urma cu câteva zile, aducea în discutie publica în Statele Unite un asa-zis ajutor în valoare de aproximativ cincizeci de milioane de dolari acordat în sprijinirea campaniei electorale a candidatului Fratilor Musulmani la presedintia Egiptului, Muhammad Mursi, în turul al doilea.

Astfel, înasprirea tonului Washingtonului fata de militarii egipteni s-ar putea explica si prin aceasta reorientare în favoarea islamului moderat si a reprezentantilor sai. În declaratii recent facute, secretarul de stat american Hillary Clinton a criticat dur Consiliul Suprem al Fortelor Armate pentru derivele autoritare de dinainte si de dupa alegerea primului presedinte civil al republicii egiptene. Imixtiunea si coruperea puterii judecatoresti, precum si instrumentalizarea Curtii Constitutionale urmata de dizolvarea parlamentului egiptean au atras remarci extrem de critice din partea secretarului de stat american.

Într-un amplu editorial intitulat „America si perioada de tranzitie a revolutiei egiptene”, analistul Bashir Abdel Fattah face referire la „întelegerea politica secreta” dintre administratia Obama si guvernarea „islamista” de la Cairo construita în jurul unor garantii ferme din partea Fratilor Musulmani de a respecta tratatul de pace cu Israelul si actualele granite, dar si promisiunea de a nu încheia aliante de vreun fel cu Iranul.

Este interesant de observat, crede Bashir Abdel Fattah, ca majoritatea egiptenilor sunt convinsi ca presedintele lor a fost ales si pentru ca este pe placul americanilor, în vreme ce optiunea proamericana a tinerelor elite revolutionare este mai mult decât evidenta si asumata. Din observatii personale de aceasta data, remarcam o adevarata efervescenta a mediilor intelectuale democrate americane în a promova prin actiuni culturale de diverse tipuri (conferinte, simpozioane, forumuri etc.) o elita araba mutafattiha – deschisa – de orientare liberala sau modern-religioasa, în scopul stabilirii unui canal viabil de comunicare si usor accesabil.

Totusi, Washingtonul nu poate ignora, si nici nu o face de altfel, ponderea politica pe care continua sa o aiba armata. Întâlnirile separate pe care Hillary Clinton le-a avut, în timpul recentei sale vizite la Cairo, cu fiecare dintre presedintele ales, Muhammad Mursi si, respectiv, seful Consiliului Suprem al Fortelor Armate, Muhammad Husayn Tantawi, i-a facut pe unii analisti5 sa vorbeasca despre „conducerea bicefala” a Egiptului.

Întâlnirile secretarului de stat american cu cei doi factori de raspundere egipteni ar reflecta, în comentariile unor specialisti arabi, cele doua curente de opinie de la Washington. Astfel, cei care sustin mentinerea bunei relatii cu armata egipteana sunt de parere ca un Egipt democratic, puternic si prea independent în regiune ar urma, în mod aproape previzibil, o politica regionala si de aliante proprie care ar putea fi contrara si chiar nociva intereselor Statelor Unite în Orientul Mijlociu, dar si Israelului.

Pe de alta parte, mediile intelectuale independente si majoritatea think-thankurilor americane sunt de parere ca Washingtonul trebuie sa-si regândeasca pozitia fata de Egipt, sa aiba o relatie justa cu toate fortele politice spre încurajarea instaurarii unei democratii reale. Astfel, în evaluarea Washington Post, peisajul egiptean este mult mai complex dupa caderea regimului Mubarak, iar administratia americana trebuie sa înteleaga ca exista mai multe centre de putere si de importanta sociala care trebuie avute în vedere în viitoarea relatie politica cu Egiptul.

Formarea noului guvern egiptean, condus de o figura relativ necunoscuta – Hisham Qindil – si desemnarea lui Hussein Tantawi, seful Consiliului Suprem al Fortelor Armate, pentru portofoliul apararii, au venit ca o reconfirmare a existentei mai multor poli de putere al caror echilibru este o necesitate pentru buna functionare a statului.

De altfel, situatia a fost înteleasa, cel putin la nivelul discursului oficial, si de actualul presedinte al tarii care într-o serie de declaratii recente8 a apreciat ca pozitiv rolul pe care armata l-a avut în timpul revolutiei, dar si în perioada care a urmat acestui eveniment, garantând buna desfasurare a procesului electoral care a avut ca rezultat semnificativ alegerea primului presedinte civil al republicii egiptene.

Islamul moderat, o realitate de neignorat a momentului politic actual

Dincolo de evaluarile care motiveaza actuala orientare a politicii americane ca fiind o rezultanta a pragmantismului politic, ar trebui adus în discutie si faptul ca, la nivel de cultura politica, ideea existentei unui islam moderat sau frecventabil sau, altfel spus, a nuantarii discursului fata de islamism, si-a facut aparitia cu ceva timp în
urma. Tot mai multe lucrari – produse ale culturii academice americane – se ocupa îndeaproape de o necesara diferentiere ideologica între diferitele orientari care formeaza islamul politic.

E de presupus astfel ca mediul academic a pregatit întrucâtva cadrul cultural pentru acceptarea ideii ca islamul politic, în formele sale mu'atadila – moderate - poate sa fie un partener politic, o alternativa posibila la seria de regimuri totalitare – altfel, parteneri de încredere ai administratiilor americane succesice, mai ales dupa 11 septembrie.

Aceste lucrari, al caror numar a crescut considerabil dupa atacurile de la 11 septembrie (fie si numai din nevoia si, poate, datoria mediului academic de a face o necesara distinctie între al-Qaida si restul islamului militant), introduc în constiinta culturala americana si occidentala termeni precum al-islam almu’atadil (islamul moderat), al-muslimun al-munfatihun (musulmanii cu vederi liberale), islamu l-wasat (islamul de mijloc), al-wasatiyya (calea de mijloc). Despre al-wasatiyya9 trend10 - islamul moderat – sau neo-islamismul se discuta intens în mediile academice occidentale de cel putin doua decenii (începând, mai ales, dupa asasinarea presedintelui egiptean Anwar Sadat, 1981, si distinctiile pe care cercetatorii le-au considerat ca fiind necesare în analiza islamului politic).

Reprezentantii ideologici ai acestui curent, cei mai multi traind si activând intelectual în Occident, figuri notorii la nivelul mediilor culturale occidentale de specialitate, au reusit prin intermediul unor productii ideologice convingatoare sa acrediteze ideea viabilitatii unui tip de guvernare „inspirat” dintr-o interpretare justa si moderna a islamului. Ideologii acestui tip de islam, conceput la nivel ideologic ca posibila alternativa într-un sistem politic bazat pe alternanta la putere, sunt personalitati cunoscute ale gândirii politice arabe contemporane.

Actualul lider al partidului En- Nahda din Tunisia, Rashid al-Ghanouchi, este autorul a zeci de lucrari de filozofie politica, publicate mai întâi în limba franceza, apoi traduse si în araba si difuzate masiv în spatiul arab de expresie, lucrari în care militeaza pentru un islam pragmatic, aplicat realitatilor si nevoilor imediate ale societatii arabo-islamice. Mounsif al- Marzouqi, presedintele tunisian, este cunoscut, la rândul sau, publicului arab în primul rând prin editoriale si luarile de pozitie din presa araba de-a lungul vremii si, abia ulterior, ca om politic.

Curentul wasatiyya este mai larg, înglobând în fapt o linie ideologica manifestata în mai multe state arabe în care traditional au activat derivatii ale Fratilor Musulmani. În Egipt, tara de origine a organizatiei, dupa ruptura
intervenita în rândurile acesteia, într-un prim moment în anii '40 ai secolului trecut, dupa asasinarea fondatorului sau, Hassan al-Banna, adâncita apoi dupa 1981, anul eliminarii de pe scena politica a presedintelui Anwar Sadat (1970-1981), fosti membrii ai gruparii, în mod limpede moderati, înfiinteaza, alaturi de câtiva intelectuali copti, dar si câteva femei, în 1996, Partidul Wasat.

Principiul unui islam renascut – acel Islamic awakening, cum este cunoscut în literatura de specialitate – se contureaza înca de la sfârsitul secolului al XIX-lea în spatiul arabo-islamic si întruchipeaza ideea de renastere necesara a culturii islamice printr-o exploatare pozitiva a propriei specificitati12. Umbrita de evolutiile istorice
care au marcat prima jumatate a secolului XX în spatiul arabo-islamic, aceasta idee se vede devansata si lasata de-o parte în favoarea altor ideologii care au servit drept motor luptei pentru independenta nationala, contribuind mai apoi la conturarea statelor nationale, în forma în care exista astazi.

Însa ideea unui renasteri islamice – sub toate aspectele, plecând de la cele cultural-religioase si culminând cu sistemul de guvernarea continuat sa fie unul dintre idealurile generatiilor de intelectuali din spatiul araboislamic. Specialistii au introdus în discutie de deja câtiva ani conceptul de postislamism prin care încearca sa descrie mutatiile suferite de islamul politic (înteles, în limii mari, ca ideologie al carei obiectiv era preluarea puterii politice si instaurarea unui tip de guvernare de inspiratie islamica) ca urmare a unei lungi perioade de ramânere în afara jocurilor politice si de putere din tarile arabe.

Lipsirea de putere le-a creat nevoia unei replieri în scopul câstigarii altor câmpuri de influenta. Olivier Roy identifica câteva transformari la nivelul idelologiei islamului politic, asa cum a fost el teoretizat în a doua jumatate a secolului XX, prin care se încearca o compensare a lipsei de influenta politica directa. Centrul de greutate se muta catre dimensiunea nationala a islamului, întâmplându-se ceea ce Olivier Roy numeste „internalizarea sau nationalizarea conceptului de umma – comunitate islamica”.

Astfel, cadrul de actiune al islamului politic se restrânge, de la o dimensiune pan-islamica, la una nationala – circumscrisa unor frontiere, a carei eficienta este de asteptat sa fie mai mare. Actiunea se concentreaza, prin urmare, pe comunitatea nationala care este supusa unui proces elaborat de reislamizare, autonom, departe de îngradirile politicilor oficiale ale statului. Reislamizarea de jos în sus a reprezentat una dintre strategiile de succes aplicate de miscarile islamiste din tarile arabe.

Astfel, norme traditionale islamice de organizare si reprezentare sociala au fost integrate treptat de anumite grupuri si categorii de populatie, devenind expresia unui mod de viata cotidian. Societatea a fost, în acest mod, pregatita pentru acceptarea unui alt tip de guvernare din care sa nu fie excluse principiile religioase în organizarea politico-sociala.

Controlul cultural asupra societatii, inducerea unui tip de „guvernare morala”, autonoma si paralela cu sistemul politic oficial în care principiile dominante îsi au originea în dihotomia religioasa clasica dintre haram si halal (permis si interzis) a permis miscariilor islamiste sa dobândeasca o influenta mare, dar mai ales o capacitate impresionanta de manipulare sociala.

Asa cum se prezinta el astazi, curentul wasatiyya sau islamul moderat include o serie de variatii – principala distinctie, credem, stabilindu-se între ideologii wasatiyya de cultura si formatie pur islamica si cei care au suferit, prin contactul direct cu civilizatia occidentala, influenta acesteia.

Astfel, accente distincte pot fi lesne identificate în discursul – dar si linia politica bunaoara – a doi dintre intelectualii musulmani asociati de catre observatorii islamului moderat. I-am numit pe tunisianul Rashid al-Ghanouchi, întors în tara dupa ani lungi de exil în Occident si purtatorul unui discurs care stapâneste perfect „metoda” occidentala, si egipteanul Yusouf al-Qaradawi, cunoscut predicator TV, militant pentru un islam revigorat care sa pastreze liniile trasate de traditia acestui model de civilizatie. Inclusi de catre specialistii care se ocupa de fenomenul islamului moderat în acelasi curent – wasatiyya – cei doi dezvolta discursuri diferite, cel putin ca modalitati de interpretare a islamului traditional în calitate de model de inspiratie pentru societatea moderna.

Putem presupune, prin urmare, ca un discurs diferit se traduce prin actiune politica particulara, ale carei linii pot fi anticipate printr-o analiza atenta a componentei ideologice. Islamul politic, cu diversele sale orientari, nu face exceptie de la aceasta remarca cu caracter general. Modele politice aplicate acum in Tunisia si Egipt, ca sa vorbim doar de cele doua tari, prezinta particularitati si vor avea, cel mai probabil, evolutii în care componenta specificului national nu va avea un rol minor.

Această analiză a fost publicată prima dată pe site-ul Institutului Diplomatic Român în seria „Policy Brief“