Corespondenţă din Gaza. „Armata israeliană n-a purtat acest război împotriva rezistenţei palestiniene, ci împotriva fiecărui copil şi femeie“

Osama se pregătea pentru Fajr, prima dintre cele cinci rugăciuni zilnice ale religiei islamice, când o rachetă israeliană a lovit suburbia unde locuia. Geamurile şi tocurile ferestrelor s-au dezintegrat într-o fracţiune de secundă, casa cu două etaje unde el şi alte trei familii locuiesc zguduindu-se din temelii.

În următoarea clipă gândul i-a fugit la familia sa, în special la cei patru copii, un băiat de patru ani şi trei fete cu vârste între doi şi nouă ani. Prin praful din casă, acesta a alergat într-o suflare către camera copiilor, doar ca să-i găsească în stare de şoc, ţinându-se de mână într-un colţ.

Şi-a luat familia şi au fugit pe scări. Până ce au ajuns afară, alte două sau trei rachete căzuseră tot mai aproape de locuinţa lor: „Nu aveam unde să fugim. Eram cu copiii în braţe şi mă simţeam prins ca într-o cuşcă. Cu fiecare pas aş fi putut fi mai aproape sau mai departe de moartea mea şi a familiei mele. A fost îngrozitor”, mărturiseşte tatăl celor patru copii, în timp ce şterge de praf cele câteva obiecte salvate dintre ruine.

“Am fugit cât am putut de tare, prin beznă. Mă rugam doar să ne putem adăposti undeva, oriunde, numai să putem să scăpăm de bombardamentul continuu.”

Cartierul în care locuieşte acesta, Al Shejaia, o suburbie la circa doi kilometri de Gaza City, a fost complet distrus de tirurile artileriei armatei israeliene. Bombardamentele au durat mai bine de 15 zile, pagubele fiind uriaşe.

Zona arată ca un peisaj de pe altă planetă. Praful de un alb lăptos, eliberat de miile de case prăbuşite, s-a depus pe copacii, pe crengile şi pe frunzele puţinelor plante ce îndrăznesc să crească în acest petic de pământ, transformând totul într-un albastru rece, aproape selenar, un peisaj ce nu aminteşte nicicum de umanitate. Gropi uriaşe, odată case, se zăresc la tot pasul. Scheletele clădirilor mai solide ce-au avut norocul să supravieţuiască înţeapă cerul de un albstru uscat. De aici, din mijlocul ruinelor Făşiei Gaza, orice speranţă de pace pare pierdută.

„Armata israeliană n-a purtat acest război împotriva rezistenţei palestiniene, ci împotriva fiecărui copil şi femeie. Dacă înainte îşi imaginau că putem trăi în pace, acum această speranţă e pierdută pentru totdeauna”, e de părere Osama. El este absolvent de studii superioare, fiind de meserie inginer, dar a rămas fără slujbă de aproape trei luni.

Autorităţile de la Ramallah, capitala de facto a statului palestinian, nu au mai plătit salariile medicilor şi funcţionarilor publici din luna martie. Cei care au putut să reziste, au făcut-o. Mulţi însă, printre care şi familia lui Osama, depind de ajutoarele ONG-urilor internaţionale. În ultima lună, multe din camioanele cu ajutoare nu au putut intra în Fâşia Gaza din cauza războiului izbucnit între Hamas şi armata israeliană.

În timp ce la Cairo se duc negocieri între liderii palestinienilor şi israelieni, în acest colţ al Gazei speranţa de pace işi face cu greu loc printre molozul ce ţine loc de case. Cerinţele palestinienilor par simple: dreptul la liberă circulaţie, ridicarea embargourilor, mai ales cel cu privire la dreptul de a pescui în apele teritoriale, proiecte de infrastructură, acces la medicamente şi educaţie. Toate acestea sunt condiţionate de dezarmarea organizaţiei Hamas, un lucru ce pare imposibil de realizat, mai ales în urma unui atac de asemenea proporţii.

Toate acestea ţin de politică, un lucru complicat şi cu multe implicaţii în această parte de lume. Însă pentru Haitham, un puşti de 12 ani ce locuia în cartierul care a devenit o ruină, s-a terminat brusc acum câteva săptămâni, iar acest lucru e aproape imposibil de cuantificat şi negociat.

Chipul său exprimă doar resemnare. Nu pare speriat, nici măcar şocat. Zâmbeşte rar, iar atunci când o face trebui să-i smulgi o reacţie pozitivă, totul fiind adânc ascuns sub imagini cu rude, prieteni şi vecini ce au fugit din calea atacurilor.

Celebrele tuneluri, motivul principal al operaţiunilor militare israeliene în Gaza, nu se zăresc niciunde. Acestea poate există, dar cu siguranţă nu aici, la o aruncâtură de băţ de graniţa cu Israel. În schimb, ceea ce vezi din plin e amintirea sau, mai bine spus, încercarea oamenilor de aici de a trăi o viaţă normală, în ciuda embargourilor şi conflictelor din ultimii ani.

Curentul electric nu mai funcţionează de la începutul atacurilor, singura sursă de energie fiind generatoarele, dar acestea sunt un lux pentru majoritatea locuitorilor. Preţul benzinei aproape că s-a dublat, apa potabilă fiind la mare căutare, de asemenea.

O viaţa grea a devenit aproape imposibilă pentru locuitorii Fâşiei Gaza, un petic de pământ de 360 de kilometri pătraţi, în care sunt înghesuiţi aproape două milioane de oameni, dar în care speranţa şi optimismul sunt surpinzător de prezente.

„Nu mai avem nimic, nimic! Dar asta nu înseamnă că nu sperăm ca într-o zi să putem să călătorim, să lucrăm şi să trăim în pace. Sunt nevoi umane, iar noi suntem oameni”, e gândul de bun-rămas al lui Osama, din scheltul ce odată era uşa casei sale.