După 9/11: Pakistanul, în pragul jihadizării

Un elicopter al armatei pakistaneze aruncă proviziii alimentare pentru sinistraţii din districtul Muzaffargarh, Punjab. Armata s-a substituit guvernării civile, incapabilă să ofere măcar serviciile de bază.

Însângerat sistematic de atentatele care ţintesc statul, dar omoară cetăţeni cu duiumul, Pakistanul devine la 10 ani după 9/11 „cel mai periculos loc din lume”. Eşuarea statului pakistanez ar fi o imensă victorie pentru terorismul internaţional. Un general pakistanez a explicat pentru FP România de ce armata este nevoită să substituie guvernarea civilă şi găseşte că militarii sunt mult mai puţin radicalizaţi decât s

Interviu din dosarul "11.09.2011, AfPakistan" din ediţia nr. 24 a FP România, din 12 septembrie la toate standurile de presă.

De ce este armata pakistaneză atât de implicată în guvernare?
Shaukat Qadir: Implicarea armatei în actul de guvernare datează din 1956, când Ayub Khan, pe-atunci comandantul-şef al forţelor armate, a fost numit şi ministru al Apărării. Doi ani mai târziu Khan a preluat puterea, printr-o lovitură de stat, dar fără vărsare de sânge. Este relevant că toate puciurile armatei au fost sprijinite de populaţie şi toate înlăturările ei de la putere s-au produs atunci când oamenii s-au săturat de regimul militar. În mod ironic, şi bizar în felul lor, dictaturile militare au fost şi democratice, cel puţin pentru că reprezentau voinţa populară – desigur, de la acea dată.

Astăzi, şefii armatei au fost martorii dezastrului creat de Musharaf, prin urmare sunt determinaţi să rămână apolitici. Faptul că au fost obligaţi să-şi asume roluri politice este o consecinţă directă a încăpăţânării cu care actualul guvern civil - ales - refuză să-şi asume responsabilitatea pentru orice are o legătură, oricât de îndepartată, cu problemele de “securitate”.

Având în vedere că securitatea presupune astăzi un rol atotcuprinzător, armata este din ce în ce mai activă în domenii în care nu ar fi trebuit să se implice sub nicio formă. Este destul de evident că politica şi guvernarea nu sunt tocmai punctul forte al armatei. În timp ce este eficientă în chestiuni administrative, care cer disciplină şi organizare, la care armata excelează, când vine vorba de chestiuni mai complicate, legate de guvernarea politico-economică armata a eşuat. O spun cu regret, în actuala conjunctură însă, chiar şi atunci când dă greş, armata se descurcă mai bine decât liderii corupţi din rândul aleşilor. Guvernul a eşuat în toate aspectele. Începând cu cutremurul din 2005 şi până la inundaţiile din 2010, în timp ce armata a răspuns cu eficienţa sa obişnuită, societatea civilă şi tineretul educat, curajos, dedicat şi entuziast au fost cei care au umplut golul lăsat de autorităţi.

Pakistanul se apropie cu paşi repezi de a deveni un stat eşuat, dar nu a ajuns încă acolo. Scenariul ce va urma alegerilor de anul viitor va decide dacă vom apuca sau nu pe acel drum. Poate că sunt optimist. În viitor natura relaţiei dintre un guvern ales şi armată depinde de gradul de responsabilitate pe care guvernul ales este pregătit să şi-o asume. Dacă va fi gata să-şi asume întreaga responsabilitate, armata va fi nevoită să revină la rolul limitat oferit de constituţie; cu cât mai mare va fi golul lăsat de reprezentanţii aleşi, cu atât mai mult acesta va fi ocupat de către armată.
 
Este armata infiltrată de Islamul radical?
Armata rămâne, în esenţă, seculară, patriotică, naţionalistă şi divizată din punct de vedere etno-lingvistic. Totuşi, este alcătuită din cetăţeni ai ţării şi, tenta radicală luată de societatea pakistaneză va afecta şi structura militară. Însă, fiind o organizaţie bazată pe disciplină, ascensiunea radicalismului islamic este considerabil mai mică. Iată un exemplu: dacă în rândul civililor pakistanezi radicalismul creşte cu un procent de 1%, în rândul militarilor creşterea va fi de 0,25%! Din motive evidente, oricât de mic ar fi numărul radicalilor din armată, când se implică în acţiuni anti-establishment ei devin însă foarte vizibili.

După cunoştinţele mele, numărul soldaţilor activi sau în rezervă, indiferent de rang, acuzaţi, dar nu dovediţi vinovaţi, de a fi implicaţi în acţiuni anti-establishment în ultimul deceniu, este sub 100. Dacă avem în vedere că forţele de securitate active - inclusiv cele paramilitare şi poliţia - numără peste un million de oameni, iar personalul în retragere peste 10 milioane, procentajul este infinitezimal. Şi totuşi, ei ţin capetele de afiş, nu celelalte milioane de persoane, ca şi mine.

Acestea fiind spuse, trebuie să recunosc că în ultimii 5-7 ani rata creşterii radicalismului islamic în societatea pakistaneză - şi, proporţional, în rândul militarilor - s-a mărit. Această creştere este direct proporţională cu “proasta guvernare” şi cu percepţia, tot mai răspândită, că elitele sunt din ce în ce mai dependente de America. Prin urmare, există şi un sentiment antiamerican tot mai pregnant, în Pakistan.
 
Poate statul câştiga loialitatea populaţiei civile din zonele tribale?
Este miezul problemei noastre. Armata este ineficientă împotriva insurgenţei. Nici măcar nu poate câştiga o bătălie, darămite războiul. Cel mai bun lucru pe care l-ar putea face este să câştige timp, pentru ca funcţionarii din aparatul politico-administrativ să câştige competiţia de guvernare în defavoarea insurgenţilor. În cele din urmă bătălia este administrativă. Aici stă principalul eşec al actualei guvernări.

Iată câteva exemple. A) Peste 2.000 de talibani capturaţi în timpul operaţiunilor din Swat şi Waziristanul de Sud, din iulie-octombrie 2009, lâncezesc încă în custodia armatei – o custodie ilegală, după toate standardele drepturilor omului. Ei se află acolo deoarece nici guvernul central, nici cel local nu ajung la un acord privind preluarea custodiei, ca să nu mai vorbim de iniţierea procedurilor juridice - iar armata nu-i poate elibera! B) Singurul efort de reabilitare psihică a tinerilor care au fost antrenaţi să devină atentatori sinucigaşi se face într-o şcoală din Mangora, Swat, numită “Sabaoon” (care în paştu înseamnă “în zorii zilei”, simbolizând speranţa). Este condusă de o doamnă psihiatru şi s-a bucurat de un succes remarcabil. Aproximativ 50% din copiii care o frecventează s-au întors acasă şi duc o viaţă normală – dar şcoala este finanţată de armată şi funcţionează sub egida acesteia! Nimeni nu a ales măcar să imite acest model! C) Tinerii din Balucistan sunt nemulţumiţi de faptul că nu li se acordă şanse egale, că sunt privaţi de un sistem educaţional de calitate. Singura încercare de a le oferi o educaţie ieftină, pe care să şi-o poată permite, dar în acelaşi timp de bună calitate, aparţine armatei! D) Luni de zile după recucerirea regiunii Swat, reprezentanţii politico-administrativi s-au remarcat prin absenţă. Chiar şi astăzi, când se confruntă cu o problemă, cei de acolo se adresează ofiţerului celui mai înalt în grad. În esenţă, contrainsurgenţa înseamna preponderent aspecte nonmilitare; pârghiile care pot asigura, de fapt, succesul sau eşecul, nu se află în mâinile armatei!
 
Fost general de brigadă în armata pakistaneză, Shaukat Qadir este acum analist independent specializat în riscuri de securitate.