Omul nostru din Shanghai (arată de ce România pierde în China)

În cadrul Pavilionului naţional al României de la EXPO Shanghai 2010 a avut loc pe 30 iulie „un forum de investiţii, la care sunt invitate o serie de importante companii chineze”. Într-o ediţie anterioară a FP România, Ludovic Balasko, consultant de afaceri în capitala financiară asiatică, arăta cât de mult au de recuperat companiile româneşti pentru a mai face afaceri în China.

Ajuns în Shanghai, în urmă cu zece ani, ca student român la chineză, Ludovic Balasko asigură acum antreprenorilor străini necesara inserţie în afacerile locului. Dialog cu un cetăţean adoptat al metropolei financiare asiatice care face pentru relaţiile româno-chineze poate mai mult decât un stat.

FP România: Ce fel de afaceri faceţi în China?

Ludovic Balasko: De cele mai multe ori nu mă regăsesc în titulatura de „om de afaceri”, ci m-aş descrie mai degrabă drept un lubrifiant, o interfaţă între o lume aparte şi Occident. Aşa cum o denotă însuşi numele companiei, Sinagate (ulterior Sinalink) doreşte a fi o „poartă către China”. Produsul pe care noi îl oferim este siguranţa pe care adevăraţii oameni de afaceri se sprijină în proiectele lor în China, şi este compus din informaţii, cercetare riguroasă, asistenţă, mediere, reprezentare. Pe scurt, suntem ochii şi braţele clienţilor în teritoriu, şi le oferim tot ceea ce intră sub umbrela generică de Business Consulting (Market Access & Business Development).

Aş menţiona şi componenta oarecum “culturală” a întreprinderilor noastre. În parteneriat cu autorităţile locale din Baia Mare am iniţiat cu ani în urmă un proiect care vizează trei licee din Maramureşul natal, proiect menit să popularizeze atât China, cât şi studiile sinologice în rândul tinerilor. Au fost donate materiale, au fost formulate teste, iar în fiecare an în cadrul proiectului „Nouă pentru o lume nouă”, grupuri de câte nouă elevi căştigători au beneficiat de o săptămână în Shanghai. Scopul acestui proiect este să dărâme prejudecăţile faţă de China şi să deschidă orizonturi minţilor tinere. Mă mândresc cu faptul că un număr de participanţi la acest proiect, pe atunci liceeni, sunt astăzi studenţi buni şi foarte buni de limba şi cultura chineză.

De ce Shanghai?

În 1999 am ajuns, cu o bursă de studii, într-o Chină bipolară, în care Beijing şi Shanghai îşi disputau întâietatea cel puţin în preferinţele străinilor. Beijing e capitala politico-culturală, în care modernitatea nu împietează asupra tradiţiei, iar Shanghai este centrul financiar-economic în care cultura care primează este cea a banului. Am optat pentru Shanghai tocmai din cauza deschiderii sale economice.

Student fiind, am realizat că există un vid de servicii croite pentru a uşura tranziţia unui occidental către un spaţiu cultural complet diferit, şi aşa s-a născut ideea de a oferi studenţilor străini asistenţă în orientare, acomodare, traducere, căutare de slujbe, etc. Acesta a fost începutul.

 Ce v-a determinat să rămâneţi?

Cred că până la urmă fiecare om se identifică cu ceea ce face, ca atare altoiul vieţii proprii pe cea a afacerii pe care ai creat-o e inevitabil. La asta se adaugă şi convingerea că ceea ce studiasem avea să îmi servească mult mai mult aici decât în România.

Cum aţi trecut de la filologie la consultanţa de afaceri?

Tranziţia a fost oarecum firească. Am ajuns în China înarmat cu o chineză solidă şi cu o doză substanţială de acuitate culturală, lucruri care mi-au permis o inserare rapidă în spaţiul şi cultura locale, şi pe care le datorez în exclusivitate pregătirii filologice. Ceea ce fac acum şi ceea ce făceam atunci se diferenţiază doar prin două lucruri: cei care îmi solicitau ajutorul atunci erau studenţi, şi nu oameni de afaceri, iar acum sunt plătit pentru ceea ce fac. Dincolo de această simplificare, trebuie să spun că ajutorul prietenilor chinezi a fost vital. M-au susţinut şi mi-au deschis uşi, tratându-mă precum unul de-al lor.

Este chineza esenţială pentru a face afaceri în China?

Am absolvit Limba şi literatura chineză în cadrul secţiei de Limbi Orientale a Universităţii Bucureşti, ceea ce mi-a oferit o bază lingvistică solidă chiar înainte de a ajunge în China, eliminând din start barierele la acest nivel. Cred cu tărie că o cunoaştere temeinică a limbii spaţiului care te adoptă este esenţială, însă în ceea ce priveşte « afacerile » în sine, limba este secundară experienţei propriu-zise şi anilor petrecuţi în sânul culturii locale. Un exemplu banal: un cunoscător al limbii poate comunica cu vânzătorul de portocale într-o chineză cristalină, însă experienţa e ceea ce îl fereşte de a le cumpăra la suprapreţ.

Cum sunt priviţi oamenii de afaceri străini de către autorităţile chineze?

Capitalul străin e o vertebră importantă a economiei chineze şi este oricând binevenit. Însă vremurile în care străinii care făceau afaceri în China Populară erau pionieri şi se bucurau de un tratament preferenţial au trecut. Într-un oraş cum e Shanghai, străinii şi afacerile lor nu mai sunt de mult o noutate.

Se pot face în Shanghai cariere de expat şi în afara sferei afacerilor?

Desigur. Cu pregătire, cu o minte deschisă şi cu disponibilitatea de a petrece suficient timp în Shanghai încăt să construieşti o carieră, orice e posibil aici. Talentul neautohton, mai ales în domenii tehnice, este încă binevenit în China.


România invizibilă

Există în Shanghai ceea ce s-ar putea numi o comunitate românească, de afaceri?

Cunosc oameni de afaceri români cu interese în Shanghai, însă nu staţionaţi permanent. Există şi alţi români stabiliţi în Shanghai, însă cu tristă onestitate trebuie să admit că agenţii coagulanţi, care să îi transforme într-o comunitate în adevăratul sens al cuvântului, lipsesc.

Ce afaceri chinezeşti aţi recomanda românilor care au capital?

Din păcate, afacerile pe care românii le fac în raport cu China sunt cu preponderenţă de tipul „cu China”, iar nu „în China”. În sensul că atunci când ne gândim la China, ne gândim doar la importuri. Ieftine şi, de cele mai multe ori, de calitate îndoielnică. Sunt prea puţini oamenii de afaceri români care realizează că China este nu doar un producător uriaş, ci şi o imensă piaţă de desfacere. Cei care ar fi interesaţi de a vinde în China fie se lovesc de temeri legate de distanţă, limbă, cultură etc., fie speră în a da „lovituri” rapide cu căştiguri mari. De pildă, un producător român se va gândi mereu să găsească un importator/ distribuitor chinez căruia să îi vândă cantităţi importante din produsul său. Însă rareori va fi dispus să investească în lansarea, popularizarea, maturizarea şi menţinerea acestui produs pe piaţa chineză, cu tot ceea ce presupune acest demers. Bulgarii fac acest lucru, îl fac şi maghiarii, ce să mai vorbim de Vest.

Aş recomanda în primul rând o conştiinţă de brand, din care derivă încrederea în competitivitatea produsului propriu şi curajul de a se impune pe o piaţă serioasă cum e China.

După închiderea Expoziţiei de la Shanghai, pavilionul naţional românesc ar putea să funcţioneze drept birou de afaceri româneşti în China. Ce-ar avea de făcut?

Eu mi-aş dori ca acest birou să fie mai întâi de toate un birou de promovare a României. Prin produse româneşti, desigur, însă o reală vizibilitate a ţării noastre în Shanghai ar trebui să fie ţinta prioritară a acestui birou. Regret s-o admit, dar cu o imagine aproape inexistentă, nu ne putem aştepta să promovăm produse româneşti. Apropo de ce se pierde prin neracordarea la ascensiunea Chinei.

Oraşul

Ce s-a schimbat în jur de când sunteţi în Shanghai? Cum este afectată viaţa locuitorilor?

Unul dintre lucrurile care mă fac să îndrăgesc Shanghaiul este vitalitatea sa debordantă. Schimbările palpabile, de la an la an, infrastructura care creşte şi se modernizează pe zi ce trece, faptul că ceea ce acum zece ani era zonă cvasi-rurală este acum district financiar, că două duzini de staţii de metrou în 1995 au devenit 240 în 2010 - şi aş putea continua la nesfârşit -, toate acestea fac din Shanghai un adevărat perpetuum mobile.

Dincolo de demolări şi strămutări (compensate, desigur), avantajele pe care cetăţenii Shanghaiului le-au dobândit trag în cântar mai mult decât inconvenientele amintite. Toţi localnicii împărtăşesc mândria justificată şi superioritatea pe alocuri exagerată a apartenenţei la acest oraş.

Simţiţi prin ceva ca trăiţi într-o ţară cu 1,3 miliarde de cetăţeni?

Prin faptul că momentele de răgaz sunt puţine, că liniştea e un lux şi că furnicarul nu are nici o şansă să se oprească. Lucruri pe care le găsesc tonice. Încă.


Oamenii

Există un spirit antreprenorial vibrant şi la firul ierbii? Sau se simt încurajaţi să facă afaceri mai mult cei care au bune legături în cercurile puterii, locale, regionale etc.?

Fără îndoială, cei care se pot prevala de o anumită influenţă în cercurile puterii au de câştigat. Însă chiar şi aceştia o fac în virtutea aceluiaşi spirit antreprenorial care îi caracterizează pe chinezi în general - şi pe shanghainezi în particular. Cu o abilitate parţial înnăscută, parţial educată (de multa ori din necesitate), chinezii sunt, de regulă, oameni de afaceri extrem de buni. Studiile superioare sunt încă un lux în China, mai ales pentru cei care provin din zonele mai puţin dezvoltate ale ţării, locurile sunt puţine în comparaţie cu concurenţa, iar locurile de muncă după absolvire sunt şi ele insuficiente. La asta se adaugă şi mulţimea oamenilor rămaşi fără munca în urma unor restructurări în economie. Sub presiunea acestor factori, o modalitate proprie de a căştiga un trai devine imperios necesară, astfel că vom găsi la tot pasul întreprinzători, mai mult sau mai puţin tineri, proprietari de « mici afaceri ».


Sistemul

Ce "valori asiatice" percepeţi ca fiind respectate în China?

Dacă sintagma se referă la trăsăturile definitorii ale unei ideologii non-liberale, non-individualiste aş spune că mai toate. Cel puţin în aparenţă sau la nivel declarativ, unicul partid asigură, aproape părinteşte, bunăstarea comunităţii (nu a individului), armonia socială, stabilitatea politică. În realitate, însă, asistăm la o disoluţie treptată a acestui set de « valori », cauzată de prăpastia din ce în ce mai largă între chinezii care cunosc bunăstarea şi cei săraci.

Venit dintr-o ţară medie spre mică şi care nici aşa nu funcţionează prea bine, aţi înţeles cum poate funcţiona, cum se poate conduce, o ţară cu 1,3 miliarde de oameni?

Ideea împământenită în Vest e că Partidul Comunist controlează poporul şi îl ţine în frâu prin teroare, şi că altminteri nici nu ar fi posibil. Eu am rezervele mele în privinţa acestei teorii, cel puţin până când voi cunoaşte personal primul chinez terorizat. Cred că secretul stabilităţii Chinei constă în eforturile (cu rezultate grăitoare) depuse de Guvernul chinez întru a-şi asigura legitimitatea în ochii poporului - demers aproape democratic.


Puterea

În Europa există o teamă nu doar de ascensiunea Chinei, dar şi de apariţia unui partneriat pacific care sa-l puna in umbra pe cel atlantic. Sunt vizibile si in materie de afaceri diferentele de relationare dintre Europa si China, respectiv Statele Unite si China?

Este inevitabilă apariţia unui regionalism asiatic, cu o arhitectură instituţionala dominată de Beijing, ca răspuns la protecţionismul occidental. Tensiunile în raporturile sino-americane şi sino-europene conduc mereu la adoptarea de măsuri «punitive», însă aceste masuri nu sunt niciodată permanente, ori atât de radicale încât să distrugă punţi. Cât timp raporturile sunt de codependenţă economică, afacerile la nivel de state nu vor suferi. Iar cele la nivel privat nu sunt atinse nici chiar în momentele tensionate.

Singurele diferenţe de relaţionare pe care eu le percep sunt cele legate de uzanţe şi tipicuri, dar ţin exclusiv de bagajul cultural al fiecarui om de afaceri în China, american ori european, şi sunt uşor surmontabile.

Ce pierd cei care mai mult se tem de ascensiunea globală a Chinei decât se racordează la ea?

Găsesc nejustificată această teamă. Ascensiunea Chinei e o certitudine palpabilă, nu e o eventualitate îndepărtată, pe care trebuie să o prevenim sau împotriva căreia să ne vaccinăm. Ce pierd cei care se uită cu spaimă la o posibila rearanjare a polilor puterii globale? Oportunităţi de a folosi o situaţie inevitabilă în folosul lor. În general, pierderile se constată abia când e prea târziu.