Turism social

O femeie de etnie romă plimbându-se pe străzile oraşului german Duisburg FOTO AP / imagine cu rol ilustrativ

În română, expresia „turism social” descrie călătoriile cu preţ redus, organizate în general în extra-sezon şi având ca ţintă persoanele cu venituri modeste. În franceză, engleză sau germană, tourisme social, welfare tourism sau Sozialtourismus au ajuns să desemneze o pervertire a libertăţii de circulaţie.

Nu e ceva chiar nou. Se vorbeşte despre asta de vreo 15 ani, mai precis din momentul în care se pregătea cea mai mare extindere a Uniunii. Adversarii lărgirii au elaborat atunci o retorică nouă: mărirea numărului de membri ai UE va pune în pericol avantajele sociale câştigate. Albert Hirschman ar fi încadrat-o în categoria „jeopardy thesis” a retoricilor reacţionare. Toată lumea îşi aminteşte figura emblematică a „instalatorului polonez”: acesta era descris ca un pericol pentru locurile de muncă, dar şi pentru sistemul de securitate socială din ţări precum Marea Britanie sau Franţa, obligat să furnizeze protecţie unor străini.

Atunci când am aderat noi şi bulgarii, euroscepticii şi intoleranţii au reluat discursurile despre imigranţi, unii lideri politici precum Jean-Marie Le Pen sau Nigel Farage prevestind o adevărată „invazie” a celor mai săraci dintre estici. Tensiunea a sporit în clipa în care, la şapte ani de la aderarea celor două ţări ex-comuniste, au fost ridicate toate restricţiile de pe piaţa forţei de muncă: pe 1 ianuarie a.c., invazia nu a fost confirmată. Paralel, în mai multe ţări vechi ale Uniunii, s-a dezvoltat un discurs care îi stigmatiza pe romi: unii au văzut în ei ţapi ispăşitori, dar alţii i-au considerat purtătorii unei probleme majore, tocmai pentru că majoritatea nu sunt angajaţi atunci când ajung în străinătate, dar solicită ajutorul statului în care se află.

Toate acestea sunt prinse într-un caz recent judecat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. O româncă de etnie romă, Elisabeta Dano (foto dreapta), a cerut, acum patru ani, de la primăria din Leipzig, pentru ea şi fiul ei, Florin, alocaţia de subzistenţă şi alocaţia socială, dar ajutorul i-a fost refuzat, sub motiv că nu a muncit şi nici nu şi-a căutat vreodată un loc de muncă în ţara de adopţie. Tribunalul din oraşul german a adresat o cerere Curţii de la Luxemburg pentru a lămuri chestiunea. Pe 11 noiembrie, a fost pronunţat verdictul: cei doi romi nu aveau dreptul să primească sprijinul de la municipalitatea din Leipzig.

Argumentul CJUE e simplu: un ajutor dat celor doi ar încălca directiva numărul 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului European din 29 aprilie 2004, care prevede cazurile în care un cetăţean poate sta mai mult de trei luni într-o altă ţară-membră decât cea de origine. Patru sunt situaţiile acoperite de directivă: fie ai un loc de muncă (ca salariat ori ca independent), fie ai suficiente resurse „astfel încât să nu devii o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului-membru gazdă", fie eşti la studii sau în stagiu de formare şi ai asigurări medicale complete, fie eşti membrul familiei unui cetăţean al UE care îndeplineşte una dintre primele trei condiţii.

Directiva nu e suficient cunoscută. Nici măcar în state vechi precum Germania. Aşa se face că, la finele lui 2013, în preajma campaniei pentru alegeri locale, s-a iscat un scandal public, pornind de la cazuri similare cu cel al Elisabetei Dano. Pe de o parte, primării din oraşe mai mici apucaseră să plătească ajutoare sociale fără a avea temei legal. Pe de alta, în unele locuri fuseseră identificaţi cetăţeni români care încercaseră să obţină asemenea ajutoare din mai multe locuri. Unul dintre deputaţii germani din PE, Elmar Brok (PPE), a propus atunci ca datele solicitanţilor de ajutoare sociale să fie înregistrate, pentru a se evita situaţia în care - din milă şi/sau ignoranţă - să fie irosite resursele sistemului de asigurări sociale. Premierul român, neinformat, dar iute la mânie, l-a tratat pe Brok drept „nazist”: a fost nevoie de intervenţia socialistului Martin Schulz pentru a-l calma pe social-democratul român... 

Discuţiile despre „turismul social” sunt complicate de cel puţin trei factori. 

În primul rând, diversitatea reglementărilor de tip welfare state din ţările-membre şi mai ales a aşa anumitelor „ajutoare non-contributive” (primite fără să fi participat la constituirea fondului din care ele se alocă) face ca accesul să fie judecat drept discriminatoriu tocmai acolo unde resursele sunt mai mari. 

În al doilea rând, libertatea de mişcare este evaluată foarte diferit de cetăţenii aflaţi în migraţie pentru muncă şi, respectiv, de şomerii care trăiesc în ţări de destinaţie pentru imigranţi, incluzându-i aici pe imigranţii din ţările-membre. În fine, discursurile intolerante la adresa muncitorilor străini au fost preluate de la extremişti de către partide aflate la guvernare, iar unii miniştri în funcţie sau chiar premieri au accentuat faptul că imigranţii au abuzat de libertatea de circulaţie, chiar dacă datele de la Comisia Europeană arată că, în întreaga Uniune, doar circa 1,7% din totalul populaţiei ar fi şomeri în alt stat decât cel de origine.

Decizia referitoare la Elisabeta Dano l-a făcut fericit pe... David Cameron, care a salutat-o ca pe o „veste foarte bună”: premierul britanic a promis renegocierea poziţiei ţării sale în UE, înainte de referendumul despre ieşirea din Uniune, iar unul dintre punctele avute în vedere e tocmai accesul imigranţilor la ajutoarele sociale din UK, multe dintre ele non-contributive. 

Din păcate, dezbaterea a stârnit multă intoleranţă, iar preţul e plătit (şi) de imigranţii intra-europeni care - în deplină legalitate şi cu sârguinţă - trudesc pentru bunăstarea societăţilor unde au ales să trăiască.