În prima săptămână după divorţ

Rezultatul referendumului britanic din 23 iunie a produs un şoc. Nici măcar învingătorii nu ştiu ce să facă: Nigel Farage a demisionat de la şefia UKIP, iar Boris Johnson a abandonat cursa pentru şefia conservatorilor şi, în consecinţă, a cabinetului.

Cei care s-au opus divorţului sunt, se înţelege de la sine, şi mai derutaţi: unii se gândesc la un al doilea referendum (de ce nu şi un al treilea?), alţii – la cum s-ar putea bloca o ieşire efectivă, iar cei mai mâhniţi caută refugiu sau cetăţenie în ţări din UE. În prima săptămână după Brexit, două ţări europene au organizat alegeri, iar într-o a treia s-a decis reluarea unui scrutin.

Încep cu acest ultim caz, care priveşte Austria. Pe 1 iulie, Curtea Constituţională de la Viena a decis să invalideze rezultatele celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, ţinut pe 22 mai a.c. Instanţa a fost sesizată de extremiştii de dreapta de la Partidul Libertăţii (FPÖ). Candidatul acestei formaţiuni, Norbert Hofer, fusese socotit învingător când s-a terminat numărarea voturilor exprimate în Austria, dar a fost declarat învins, după ce s-au contabilizat şi opţiunile alegătorilor care trăiesc în afara ţării. Plângerea viza tocmai votul prin corespondenţă, folosit în acest ultim caz. FPÖ a susţinut că diferenţa minimă care-l separa pe candidatul său de Alexander Van der Bellen, câştigătorul scrutinului, s-ar explica tocmai prin viciile care au afectat votul din străinătate. Curtea a hotărât că au fost nereguli în gestionarea procesului electoral în cel puţin 14 circumscripţii, mai precis că numărarea a început înainte de momentul prevăzut de lege, şi că e nevoie de repetarea celui de-al doilea tur. Decizia e, desigur, o izbândă politică pentru extremiştii de dreapta, dar şi o victorie a domniei legii. Ea intervine cu o săptămână înainte de ziua în care urma să fie învestit în funcţie noul preşedinte. Până la toamnă, când se va repeta turul decisiv, Austria va avea, de aceea, în locul unui şef de stat, un triumvirat format din co-preşedinţii Consiliului Naţional, inclusiv Hofer. Va fi interesant de văzut dacă, în campanie, acesta o să preia ideea liderului FPÖ, de a iniţia un referendum similar cu cel din Regatul Unit.

Brexit pare să fi influenţat şi scrutinul legislativ care a avut loc în Spania, pe 26 iunie. A fost vorba, de fapt, despre alegeri anticipate. Cele ţinute la termen, pe 20 decembrie 2015, au condus la o distribuţie a mandatelor în Parlament care a făcut imposibilă formarea unei majorităţi, aşa că Regele a fost obligat să convoace din nou cetăţenii la urne. Ca şi în urmă cu şase luni, Partidul Popular a câştigat scrutinul, având chiar un plus de 14 mandate. S-a zis, de aceea, că liderul popularilor, Mariano Rajoy, a profitat de pe urma votului din Marea Britanie, fiind perceput ca un politician serios, nu ca un aventurier, precum adversarii săi, mult mai tineri şi lipsiţi de experienţă. Învingători s-au declarat a fi, însă, şi socialiştii: criteriul lor de evaluare a fost competiţia cu Podemos, partidul de extremă stângă, care era anunţat în mai toate sondajele pe locul al doilea. Cum socialiştii (PSOE) au ocupat până la urmă poziţia secundă, orgoliul le-a fost satisfăcut. Şi Podemos a sărbătorit: numărul de mandate câştigat de această formaţiune n-a scăzut, aşa că liderul ei, Pablo Iglesias, şi-a conservat potenţialul de şantaj. Doar centriştii de la Ciudadanos au fost trişti, fiindcă, în comparaţie cu alegerile de astă-iarnă, au pierdut 8 mandate. Trăgând linie, suntem obligaţi să constatăm că ecuaţia majorităţii nu s-a schimbat. Nici dreapta, nici stânga nu pot strânge singure 50% plus 1. M. Rajoy a reluat, în aceste condiţii, propunerea de a alcătui, împreună cu PSOE, un guvern de mare coaliţie. A fost din nou refuzat. Nimeni nu ştie cum se va ieşi din blocaj.

Cu o zi înainte de alegerile din Spania, şi islandezii au mers la urne, pentru a-şi alege preşedintele. Ţara a fost candidată la aderare la UE până în 2013, dar a trezit mai mult interes în Europa în ultimele zile, fiindcă fotbaliştii săi au reuşit un parcurs foarte bun la Euro 2016, ajungând până-n sferturi. Evenimentul sportiv a influenţat scrutinul prezidenţial. Într-adevăr, mulţi islandezi au călătorit în Franţa, ca să vadă meciurile, iar ambasada de la Paris a trebuit să organizeze în grabă secţii de vot pentru zecile de mii de suporteri aflaţi departe de casă. Aşa se face că participarea a atins un nivel foarte bun, 75%. La meciul de la Nisa, jucat de islandezi împotriva englezilor, pe stadion s-au aflat şi preşedintele în funcţie. Olafur Grimmson, şi cel nou ales, Guðni Jóhanesson. Primul în costum, la tribuna oficială, al doilea – în tricoul albastru al echipei, în mijlocul suporterilor. Jóhanesson e popular: profesor de istorie, neafiliat politic, el s-a decis să candideze abia în aprilie, după ce Panama Papers au arătat că politicieni islandezi arhicunoscuţi au ascuns afaceri şi conturi în paradisuri fiscale. Predecesorul său, profesor şi el, dar de ştiinţe politice, a fost şeful statului în ultimii douăzeci de ani, fiindcă Islanda e una dintre puţinele ţări în care nu e impus un număr maxim de mandate pentru cea mai înaltă demnitate. Adevărul e că puterea preşedintelui de la Reykjavik e simbolică.