„TVR nu trebuie să fie în concurenţă cu posturile comerciale”

Cătălin Ştefănescu, realizatorul emisiunii „Garantat 100%”, spune că media românească este oglinda societăţii de consum şi că lucrurile nu se vor schimba decât prin educaţie

Ştie să intervină într-o discuţie atunci când trebuie şi mai ales să asculte, calitate pe care puţini oameni de televiziune o mai au astăzi. Cătălin Ştefănescu, realizatorul emisiunii „Garantat 100%”, unul dintre cele mai de succes formate ale TVR, a vorbit „La masa Adevărului” despre condiţia jurnalistului care vrea să facă presă de calitate.

El se declară optimist în privinţa revenirii lucrurilor în matca lor firească, într-un termen de timp rezonabil. Cătălin Ștefănescu mai spune că nicio instituţie din România, inclusiv postul public de televiziune, nu poate fi altfel decât societatea. Și cum aceasta se schimbă greu, procesul nu poate fi accelerat nici în cadrul structurilor sale reprezentative.

CARTE DE VIZITĂ

•    S-a născut pe 29 decembrie 1968, la Râmnicu-Vâlcea.
•    A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai (1995).
•    A fost şeful departamentului de difuzare şi imagine al TVR Cluj, apoi secretar general de redacţie la TVR Cluj
•    realizator şi prezentator al emisiunii „Întâlnirea de Sâmbătă” (TVR 1 şi TVR 2).
•    a obţinut numeroase premii pentru reportajele şi filmele documentare realizate sub acest generic.
•    Din 1999 este moderator şi realizator al emisiunii „Garantat 100%” de pe TVR 1.

„Postul public se schimbă aşa cum se schimbă şi România - foarte, foarte greu. Chipul postului public e identic cu chipul României şi nu are cum să fie altfel.”

-    Adevărul: Cum mai staţi cu audienţa la TVR?

-    Cătălin Ştefănescu: În SUA, de pildă, televiziunea publică are o poziţie de credibilitate cu totul remarcabilă, dar o audienţă insignifiantă. Audienţa nici măcar nu e decentă, PBC-ul fiind la 0,81. Cu toate acestea, la ei se uită lume bună. Au găsit nişte mecanisme foarte interesante de finanţare a programelor în aşa fel încât banii să nu vină de la guvernul american.

Banii sunt „filtraţi” de nişte fundaţii care sunt înfiinţate pentru finanţarea postului public de televiziune. Aşa îşi permit să facă nişte emisiuni culturale excelente. În plus, dezbaterile electorale importante, cum a fost disputa dintre potenţialii vicepreşedinţi ai SUA, sunt moderate de jurnalişti de la PBC. Au o credibilitate foarte mare.

-    Deci la PBC se uită oamenii care contează...

-    Da, pentru asta e destinat postul. La noi, însă, cine spune că o emisiune fără audienţă ar trebui scoasă din grila de programe cred că are dreptate. Dar depinde cum măsori audienţa. Datoria echipei din care fac parte - şi e o echipă foarte mică acolo - e să facă un program de foarte bună reputaţie pentru postul public, în aşa fel niciunuia dintre noi să nu-i fie jenă că intră pe poarta acelei instituţii.

-    De ce emisiunea „Garantat 100%” este poziţionată sâmbătă la ora 17.00 şi nu sâmbătă la ora 20.00, spre exemplu?

-    E o întrebare la care nu ştiu să răspund. E logic: decide lumea care conduce televiziunea publică. Televiziunea publică e condusă de un consiliu de administraţie, de un preşedinte, de un director general, de un director de canal.

-    Aveţi vreun cuvânt de spus în poziţionarea emisiunii?

-    Foarte grea întrebare. Răspunsul e „nu”.

-    Cine e persoana care decide asupra acestui aspect?

-    Habar nu am, nu ştiu asta. Eu am făcut un exerciţiu din punctul acesta de vedere: am fost director de programe la TVR Cluj 4-5 ani şi am învăţat mult din vremea aceea. Postul public se schimbă aşa cum se schimbă şi România - foarte, foarte greu. Chipul postului public e identic cu chipul României şi nu are cum să fie altfel.

-    Dar nu discutaţi cu aceia care fac poziţionarea, nu vă explică de ce v-au pus emisiunea la o anumită oră?

-    Ba da, am avut o discuţie cu directorul de canal. În momentul în care noi am început emisiunea, adică prin ’98, formatul conţinea la fiecare ediţie, unul, două sau trei filmuleţe cu oameni mai simpli care au pasiuni mai deosebite. Unii dintre ei erau catalogaţi, la modul cel mai simpatic, drept nebuni, alţii drept ciudaţi, dar toţi făceau câte ceva.

Am încercat să împingem categoria de oameni care spun poveşti exemplare spre partea de public pe care o aveam captivă din momentul în care făceam filmuleţele alea. Adevărul adevărat e că perioada noastră de maxim succes a fost când eram sâmbătă după-amiaza, dar atunci eram de la 6 la 7. Erau momente când făceam audienţă mai bună decât ştirile Pro TV la vremea respectivă. Am mers foarte, foarte bine atunci, dar contextul concurenţial în spaţiul de televiziune era fundamental diferit în anii 1999-2001.

-    Vreo altă televiziune şi-a manifestat interesul pentru formatul pe care l-aţi promovat?

-    Da, de două ori s-a întâmplat treaba asta, la modul foarte serios.

-    V-aţi gândit vreodată să începeţi un proiect de televiziune care să se adreseze unei categorii mai restrânse de public?

-    Să vă spun o poveste. M-am gândit prin ’99, după ce începusem „Garantat 100%”. Prin 2000, am avut un reper - şi nu mi-e ruşine să spun niciodată treaba asta – în Pro TV. Mulţi dintre colegii mei înjură instituţia asta, dar eu nu o înjur dintr-un motiv foarte simplu. Acest motiv e că, după părerea mea, ei au reinventat disciplina asta în România. La vremea respectivă, ei erau reperul nostru absolut şi încercam în televiziunea publică să facem un soi de alternativă la Pro TV.

Încercam să cultivăm un alt tip de mentalitate, de atitudine şi, în primul rând, un alt tip de împachetare şi de punere a problemei. Omul cu care noi am început treaba asta, de la felul în care arată programul şi până la felul cum se spune şi ce se spune, a ajuns la Prima TV şi pe urmă a făcut imaginea Pro TV.

A fost o echipă foarte interesantă în momentul acela şi aşteptam atunci un telefon de la Sârbu, exact aşa cum a aşteptat Bulgakov de la Stalin. Cred că aş fi avut aceeaşi reacţie ca şi Bulgakov dacă mă suna. Vreme multă am aşteptat telefonul ăsta, dar m-am potolit. Mai departe am înţeles că la TVR e - din fericire sau din nefericire - singurul loc în care poţi să faci un program de genul acesta, stând cu oarecare grijă că poţi să fii interesat de ce spui.

„Românii se vor şefi”

-    E momentul unei dezbateri mai ample asupra redefinirii rolului postului public de televiziune?

-    Da, în mod definitiv da.

-    Ce aţi spune dacă aţi fi chemat să vorbiţi la o dezbatere pe această temă?

-    În momentele acestea, multă lume e tentantă să preia frâiele discuţiei şi să se plaseze în poziţia şefului. Foarte puţini stau cuminţi în banca lor şi-şi văd de treabă în poziţia de angajaţi. Dacă cineva mi-ar zice să spun ceva în situaţia asta, aş spune ce aş putea face eu. Aş mai spune că postul public nu trebuie să facă niciun soi de concurenţă televiziunilor comerciale. Mai departe, în ceea ce priveşte structura, cum se construieşte postul, cultura organizaţională, nu mai e treaba mea.

Pot să-mi spun părerea între prieteni, dar nu neapărat într-un cadru public, că nu e treaba mea. Altminteri e ca la fotbal: cu toţii suntem antrenori, cu toţii suntem jucători, şi nu e în regulă lucrul ăsta. De aceea, de fiecare dată în România s-a întâmplat revoluţie cu actori şi nu cu oameni politici. De aceea avem fotbal cu amatori şi nu cu profesionişti, de aceea avem televiziune cu oameni care ar trebui să facă alte meserii.

-    Alexandru Sassu v-a cerut vreodată părerea, aţi avut vreo discuţie?

-    Da, am avut, ne-am întâlnit de vreo două ori până acum şi aş minţi să spun că nu am avut parte de înţelegere. Aş fi ipocrit să spun treaba asta. Înţelegere înseamnă să asculte punctul de vedere, să reflecteze la punctul ăsta de vedere şi să dea un răspuns, ceea ce s-a şi întâmplat. Răspunsul a fost unul bun, legat de programul nostru.

-    Cum vedeţi schimbările produse în sistemul public de televiziune din Franţa?

-    Dezbaterea am văzut-o în Germania, unde eram în vizită la nişte prieteni. Nu ştiu ce să zic în cazul acesta, pentru că orice aş spune s-ar răsfrânge ca judecată asupra sistemului românesc, ceea ce nu e cazul deloc. În Franţa, modelul revoluţionar are cu totul şi cu totul altă natură decât modelul românesc. În ceea ce priveşte televiziunea publică din România, spun obsesiv că modelul nu poate să fie diferit de modelul mental al românului de la ora asta.

Nu Europa o să facă spirit comunitar în România. Europa poate să sugereze organizaţii, sisteme, gramatica sistemului. Comunitatea nu o să o poată construi Europa niciodată, câtă vreme nu există baza elementară de agregare a unui tip de societate. Cum să ceri de la televiziunea publică, plătită din banul contribuabilului, aflată într-un cert impas legislativ, cu un statut nedezbătut şi nestabilit foarte clar nici la ora asta, să facă revoluţie în stil francez?

E o tentaţie foarte mare de a înjura postul public de televiziune, de parcă dacă postul public ar fi exemplar s-ar modifica foarte multe lucruri dincolo de el. Nu e aşa! Câtă vreme lucrurile de dincolo de postul ăsta nu o să fie normale, nici înăuntrul lui nu o să fie normalitate.

-    Care ar fi profilul telespectatorului care urmăreşte „Garantat 100%”?

-    Avem două categorii de telespectatori. E vorba de oameni puţin instruiţi, oameni care locuiesc în spaţiul rural, oameni cu puţină şcoală, dar cu preocupări care-i fac să fie uşor deosebiţi de mulţi dintre vecinii şi semenii lor.

Sunt oameni cărora le place să citească, să asculte poveşti exemplare, oameni care au pentru cultură un respect, dar nu au întins mâna să culeagă fructul pentru că le e cumva teamă şi au senzaţia că fructul acela e destinat cuiva mai sofisticat.

Cealaltă parte e partea cea mai consistentă. E un public citadin, cu educaţie superioară. Dăm binişor la studenţime şi extrem de bine la pensionari.

-    Cum măsuraţi succesul emisiunii în comunitatea culturală?

-    Nu, în general e reputaţia în tagma meseriaşilor, reputaţia în categoria celor cu care faci meseria asta. De acolo sunt ecouri foarte rapide. Sunt repere din program care circulă sub formă de folclor şi asta e cea mai mare satisfacţie cu care te poţi întâlni. Că s-a întâmplat acum 5 ani subiectul sau acum două zile, nici nu contează, câtă vreme el se transformă într-o formă de folclor. Oamenii preiau replicile invitatului respectiv şi spun ceva de acolo, ţin minte o poveste de acolo.

-    Care a fost cel mai urmărit invitat pe care l-aţi avut?

-    Invitaţii care au avut cel mai mare succes au fost: principele Radu şi principesa Margareta, cu cea mai mare audienţă, apoi, audienţă mare, comparabilă, au făcut Oana Pellea şi Dan Puric. Ei sunt reperele noastre de audienţă din punctul acesta de vedere. La distanţă mare faţă de media noastră de audienţă s-a situat Nigel Kennedy, un violonist foarte bun care de la vremea aceea a tot început să vină prin România.

„Câtă vreme lucrurile de dincolo de postul ăsta nu o să fie normale, nici înăuntrul lui nu o să fie normalitate.”

„În următorii ani, educaţia o să revină la modă”

-    Credeţi că manipularea grosolană prin televizor produce încă efecte în România?

-    Normal. Fireşte că da.

-    Nu vi se pare că este din ce în ce mai scăzut nivelul de educaţie al telespectatorului?

-    E foarte adevărat. Pe de altă parte, fac o previziune şi spun că, în următorii patru-cinci ani, educaţia o să revină la modă. Cred că o să fie din nou „cool” să fii educat, o să fie din nou „trendy” să pui mâna pe o carte, o să fie din nou amuzant să te plimbi în sfera unor chestiuni care au legătură cu fenomenul cultural.

-    Ce se va întâmpla, totuşi, cu generaţiile slab instruite?

-    N-am vorbit despre o revoluţie spontană a reperelor culturale, care o să acopere ţara şi care o să transforme România într-o bibliotecă, dar spun că o să fie din nou „cool” şi „trendy” să faci ceva cu oarecare tangenţă cu fenomenul cultural. Și va fi din nou „ok” să fii educat.

-    Ce se întâmplă în universităţi nu e deloc încurajator...

-    Am o opinie diferită. Cred că în ceea ce priveşte fenomenul universitar, lăsând la o parte toate componentele lui ridicole, dă nişte rezultate excelente în virtutea unui mecanism absolut natural, a unui mecanism de selecţie profund natural. Pot să spun că vârfurile de acum sunt radical superioare vârfurilor de acum 15-20 de ani.

-    Da, dar vârfurile se duc în Occident.

-    De acord, dar prefer ca media să primească o educaţie civică rezonabilă decât să iasă din şcoală cu o brumă de educaţie enciclopedică, cu totul şi cu totul nefolositoare. Prefer un om mai puţin educat din punctul acesta de vedere. Prefer un compatriot mai educat civic, un compatriot care-şi văruieşte copacul din faţa casei, care are grijă de uşa de la intrarea blocului, unuia care poate să citeze din Blaga, dar care nu e civilizat.

-    Școala românească formează intelectuali sau oameni cu studii superioare?

-    Cred că formăm oameni cu studii superioare. Deocamdată, povestea e cantitativă, e absolut clar că e aşa şi cred că nu e „ok”. Mă gândesc la câteva nume care au o viaţă mai lungă în meserie decât ar trebui. Și e un lucru pe care-l ştiu şi ei.

Sunt oameni care şi-au asumat responsabilitatea de a ieşi mult în presă, la televiziune, de a-şi da cu părerea dintr-o dorinţă absolut normală de a recupera un timp pe care l-am pierdut cu toţii.

Oamenii aceştia s-au demonitizat, s-au golit de conţinut. Poate acum frizează ridicolul când apar în lumina reflectoarelor, dar trebuie să avem o formă de respect faţă de ei pentru că unii s-au sacrificat în cel mai conştient mod cu putinţă.

„Prefer un compatriot mai educat civic, unuia care poate să citeze din Blaga, dar care nu e civilizat”

„Ion Iliescu a ridicat mâna că ar pleca şi el din ţară”

„Acum câţiva ani am avut un interviu cu preşedintele Iliescu. A fost unul dintre cele mai interesante momente din meseria mea. Noi făceam emisiunea de la Cluj şi se transmitea pe TVR 1. Foarte interesant a fost că trebuia să dau, aşa cum se practică uneori, un chestionar înainte. Am avertizat că nu obişnuim să facem lucrul ăsta şi că pot da doar o listă de problematici pe care o să le discutăm.

S-a acceptat, preşedintele a venit şi mi-am zis că omul ăsta o să facă din mine ce vrea şi că din ăştia ca mine a mâncat pe pâine vreo 400. Mi-am spus că trebuie să fac şi eu ceva, să dorm liniştit noaptea că într-un fel sau altul mi-am făcut cumva meseria. Într-un moment în care eram în direct l-am întrebat dacă are chef să facem un experiment pe care nu l-am convenit înainte. Totul se întâmpla cu un public în faţă, preşedintele, eu şi un ţambalist care făcea muzica programului. S-a gândit un pic şi a spus „ok”.

Eu, crezând că dau o lovitură colosală, i-am spus: „Domnule preşedinte, aţi ţinut un discurs fabulos până acum - se povestea despre tineri, puştime, despre ce bine e în România - şi dacă e aşa „ok” în ţara asta, să-i rugăm pe oamenii care sunt aici să ridice mâna toţi cei care ar pleca într-o oră din România”. Evident că s-a ridicat o pădure de mâini şi atunci, spre stupoarea generală, ultima mână ridicată a fost mâna lui Ion Iliescu.

Înainte de a veni la emisiune, a trebuit să-i conving pe colegii de generaţie din public să nu huiduie şi le-am spus că sunt un public profesionist. Și oamenii au fost exemplari. Ion Iliescu a ridicat mâna şi a spus că e de acord cu ei, dacă ar fi în pielea lor şi el ar pleca, ar face acelaşi lucru, dar că s-ar întoarce să contribuie la dezvoltarea ţării.

Apoi şi-a continuat discursul obişnuit. Programul s-a terminat şi m-am aşteptat ca în modul cel mai civilizat un grup de clujeni din public să vină şi să-i spună lui Ion Iliescu că nu sunt de acord cu nu ştiu ce problemă. Dar lumea a venit şi a făcut fotografii cu Ion Iliescu, s-au strâns mâini şi a plecat.”

„Cenzura o creează cei care lucrează într-o instituţie”

-    Care sunt criteriile după care vă selectaţi invitaţii?

-    Criteriile sunt vaste. Sunt oameni care sugerează invitaţi, colegi care sugerează invitaţi, sunt colegi din presă care sugerează invitaţi.

-    Unii se şi autoinvită?

-    S-a întâmplat şi aşa. În general se zâmbeşte atunci când se vorbeşte despre categoria celor care se autoinvită. Am avut cel puţin câţiva oameni care s-au autoinvitat şi m-am bucurat foarte tare că au făcut asta. Altminteri, n-aş fi ştiut niciodată de ei sau nu i-aş fi cunoscut.

-    Cu cine v-aţi dori să realizaţi un interviu şi e foarte puţin probabil să reuşiţi?

-    Cu David Lynch.

-    Aveţi toată libertatea în a vă alege invitaţii sau vă consulţi cu şefii?

-    Nu trebuie să ascund un lucru: cu câţiva ani în urmă, am vorbit cu un fost preşedinte al televiziunii care mi-a povestit câteva momente extrem de interesante din viaţa postului public. Anumiţi realizatori veneau şi cereau opinia preşedintelui-director general pe cine să invite.

Fireşte că omul acela, în mod absolut natural, îşi făcea într-o formă sau alta misiunea lui cvasipolitică. Am înţeles atunci că cenzura e în mod substanţial o chestiune pe care o creează corpul de cetăţeni care lucrează într-o instituţie şi mai puţin cel care conduce instituţia.

-    De unde credeţi că vine presiunea aceasta asupra funcţionarilor?

-    Într-o măsură foarte mare, presiunea vine de jos în sus, nu de sus în jos. Asta din varii motive. Din teamă, din lipsă de răspundere. Pe de altă parte, preşedintele cu care discutam, cunoscut fiind ca produsul unei manevre politice, nu mi-a sugerat niciodată un invitat. Era cu totul şi cu totul dintr-o altă barcă politică.

Mi-a spus doar de trei ori ceva la modul: „Vezi că e cutare prin Bucureşti şi poate te interesează”. Dar aceia erau din barca radical opusă bărcii din care făcea parte preşedintele despre care vă vorbesc. Nu a fost vorba niciodată să-mi sugereze pe cineva.

-    În al cui mandat v-aţi simţit cel mai bine, profesional vorbind?

-    Emisiunii i-a fost bine când a fost făcută bine. O faci bine, poate să fie pusă la orice oră. Nu-ţi convine, înjuri, îţi dai un pumn în cap şi mergi mai departe la treabă. Emisiunii îi merge bine, dacă e bine făcută, la orice fel de oră, chiar dacă în aceşti zece ani de când facem asta am fost mutaţi în fiecare an în altă zi, la altă oră. Acesta e primul an când suntem şi noi în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră.

-    Nu v-aţi enervat, nu aţi acumulat frustrări?

-    Ba da, te îmbătrâneşte cu zece ani, de fiecare dată, treaba asta.

-    Există o cultură a succesului în TVR?

-    Nu, în TVR există o obsesie şi lucrul ăsta îl pot spune pentru că nu nu aduce niciun soi de atingere a imaginii instituţiei. Există o cultură în televiziune care seamănă cu aceea obişnuită a românilor, cu felul în care lucrează în mod obişnuit românii. Suntem încă în momentul în care pe noi românii diferenţele ne deranjează foarte tare.

E un lucru care ne agaţă ochiul. Privirea noastră nu e fluentă, nu e normală, nu e indiferentă la diferenţele dintre noi şi atentă la ceea ce reuşim să facem împreună. Privirea noastră e atentă la ceea ce ne desparte - că e statut social, că e felul de a te îmbrăca, că e opţiune sexuală, că e opţiune alcoolică, orice opţiune diferită de a noastră ne deranjează.

Succesul are cu totul şi cu totul altă înfăţişare pentru români. Aşa se întâmplă şi la TVR. E complicat să vorbeşti despre succes la TVR câtă vreme vorbim despre o organizaţie foarte mare.

„Mă bate şi acum gândul să părăsesc România”

-    V-aţi gândit vreodată să plecaţi din România?

-    Da, foarte des. Am ridicat mâna crezând că dau lovitura, dar nu a fost aşa.

-    Când v-a trecut prin minte ultima oară gândul acesta?

-    Mă bate şi acum gândul. E pe etape treaba asta. Aşa cum se maturizează naţia asta, greu. Cred că nu o s-o fac până la urmă, dar e un joc mai mult sau mai puţin frivol.

-    Ce-aţi căuta în altă parte, în primul şi în primul rând?

-    De confort material nu se pune problema, dar cred că aş căuta o formă de normalitate socială. Sunt o fiinţă foarte socială, îmi place să ies, am prieteni mulţi, îmi place să mă bag în tot soiul de lucruri, să fac tot felul de lucruri. Sunt o fiinţă activă, casa mea e deschisă, gătesc, îmi place să interacţionez. E complicat să interacţionezi acum în România. Ne despart tot felul de lucruri, ne radicalizăm foarte tare.

Văd cum dispar prietenii din cauza opiniilor pe care le avem şi pe care le conciliem din ce în ce mai greu. Lucrul ăsta mă doare foarte tare şi, pe de altă parte, mă marchează foarte mult, deşi e un spectacol foarte fascinant. Mă fascinează contrastul continuu care există pe stradă în România, dar e extrem de obositor. Oriunde te-ai duce, de la graniţa ungară încolo, lucrurile se fac mult mai relaxat.

-    Dacă ar fi să emigraţi, ce tip de societate aţi alege - nordică sau mediteraneeană?

-    Mi-aş face vacanţele în spaţiul mediteran şi aş trăi într-o societate nordică. Dacă ar fi după mintea mea, aş putea lucra liniştit şi în Ungaria. Oriunde mai departe de Ungaria e mai relaxant.

-    Cunoaşteţi limba maghiară?

-    Nu, mă bâlbâi în maghiară, dar înţeleg. Am prieteni maghiari şi una dintre marile mele probleme e că nu am învăţat ungureşte aşa cum aş fi vrut. În Ungaria e mult mai mare liniştea necesară pentru a-ţi face meseria. Nu mă interesează nici maşinile ultra, nici vacanţele de cinci luni. Mă interesează liniştea de a-mi face meseria.

BRIEFING

1. Cum ne văd străinii. Un prieten plecat din ţară înainte de Revoluţie a ieşit să facă autostopul şi l-a luat un tir. Șoferul l-a întrebat de unde vine şi el i-a spus că vine din România. Omul a frânat, a tras pe banda de avarie şi a zis că România e cea mai tare ţară de pe suprafaţa planetei. Șoferul umblase peste tot în lume, dar România era singura ţară unde, pentru un sfert de sticlă de coniac, şeful gării (de la Feteşti) l-a lăsat să cânte cu muzicuţa la microfonul gării.

2. Cel mai redutabil adversar. Impostura! Nu cred că poate sta altceva în drumul calităţii decât impostura. Cred că un aliat substanţial al celor care vor să facă proiecte media de calitate e solidaritatea. Mai mult decât atât, solidaritatea asta trebuie să vină în întâmpinarea calităţii. Cine ajunge la nivelul acesta, indiferent de felul de presă pe care-l face, e un iluminat la propriu. Cine depăşeşte ceea ce se numeşte „orgoliu profesional” are o solidaritate a bunului-simţ profesional. Atunci iese lucru de calitate.

3. Ce se întâmplă acum în presă. Știu că e enorm de multă impostură. Tot contextul de presă cheamă la aşa ceva. Câtă vreme presa e o trambulină pentru spaţiul politic, pentru spaţiul reflectoarelor, pentru cu totul şi cu totul alte locuri, câtă vreme presa e un soi de anticameră a unui tip de viaţă publică, aşa o să rămână.

4. Care e soluţia. Numai în măsura în care se asanează şi mediul social se va curăţa şi mediul profesional. Răbdare şi tutun, dar şi acţiune în timpul ăsta. Sunt câteva televiziuni unde sunt emisiuni foarte decente, sunt locuri unde se duc oameni care au ceva de spus.

Sunt oameni care nu apar la televizor toată ziua-bună ziua, şi care se duc numai atunci când au de comunicat un anumit lucru. Asta e foarte „ok”. Și noi, la TVR, avem oameni de categoria asta, toată lumea are oameni de categoria asta. Nu fac pe optimistul pentru că aşa dă bine. În general, când îţi faci meseria cum se cuvine, stai un pic mai în spate, dar insurecţia imposturii e o lege a firii.