Decalogul reporterului TV de succes

„Abordează numai persoane pe care le ştii tu, şeful tău, patronul televiziunii, prietenii patronului televiziunii, potenţialii prieteni ai patronului televiziunii.”   FOTO wallpaperstock.net

Vrei să fii un reporter de televiziune unanim apreciat? Ştii cele 10 reguli care n-au cum să dea greş, datorită cărora vei dobândi preţuirea şefilor şi a publicului nu de săptămâna viitoare, nu de luni, ci chiar de mâine? Eşti în locul potrivit!

Înaintea metodelor infailibile, o confesiune: autorul acestor rânduri a făcut el însuşi, prin 1995-96, pe reporterul TV, pentru o emisiune de analiză sportivă de la postul public. Trebuia doar să-şi învingă tracul generat de faptul că n-avea voie să tragă o dublă, era musai să meargă şnur; să-l fugărească după meci pe antrenorul echipei învinse, care nu comunica decât monosilabic; să-i smulgă declaraţii exclusive, zemoase, altele decât „balonul e rotund“ şi „gazdele şi-au dorit mai mult victoria“; să ignore puştimea care ţipa de mama focului şi sărea în cadru cu mâinile sus după ce invadase terenul la final; să apeleze la toate eufemismele pentru a nu denunţa  blatul vizibil de pe Lună, dar de nerostit la televiziunea publică, fără să-şi trădeze însă principiile jurnalistice personale si ale ziarului pe care-l reprezenta; să-l caute pe preşedintele clubului care tocmai îl dăduse afară pe antrenor, dar în faţa camerei mima surprinderea totală; să ajungă la montaj unde să-şi petreacă restul nopţii, în căutarea ofsaidurilor flagrante pe care şi le notase, minut cu minut, pe carneţelul pătat de cafea, iar dacă fusese deplasarea lungă, şi de vin de Lechinţa.

În prezent, însă, e mult mai simplu. Iată decalogul reporterului de televiziune.

• Nu te profila pe un domeniu, o specializare oarecare riscă să nu te facă eligibil. În plus, chiar dacă eşti pe politică, tot vei ajunge să îl întrebi de fotbal pe Victor Ponta (în turul barajului, alături de alţi pesedişti la RTV, şi în retur, alături de conservatori la Antena 1).
• Pleacă totdeauna pe teren fără o documentare prealabilă. La conferinţele de presă oricum nu întreabă nimeni nimic, aşteptând să-l prindă pe cel vizat separat, pentru exclusivităţi. Dacă eşti în pană de inspiraţie, ai la îndemână singurele două întrebări reportericeşti valide, cea cu care începe orice interviu („ce înseamnă pentru dumneavoastră…?“) şi cea cu care se încheie („ce proiecte de viitor aveţi?“).
• Ignoră demodata integritate jurnalistică şi, mai ales neutralitatea. Dacă eşti reporter monden, fii simpatic cu vedetele postului tău şi acru cu celelalte, publicul nu trebuie să-şi dea seama cumva că eşti imparţial.
• Standardele etice sunt perimate, în consecinţă, nu te sfii să întrebi persoane în vârstă dacă ştiu că va urma un cutremur; adolescentele, dacă au auzit de exhibiţionistul cartierului; presupusul infractor, cărat ca un sac de cartofi şi cu gluga pe cap, dacă regretă că a căsăpit-o pe bătrânică; sportivul, dacă are rost să se mai prezinte la manşa decisivă.
• Amestecă mereu planul profesional cu cel personal pe parcursul unui interviu, într-un talmeş-balmeş care-l zăpăceşte pe invitat; fii irelevant; aminteşte-ţi că a servi interesul public şi a destina acestuia un demers jurnalistic nu mai e jurnalistic.
• Vânează toate subiectele care au potenţial de conflict de interese. Abordează numai persoane pe care le ştii tu, şeful tău, patronul televiziunii, prietenii patronului televiziunii, potenţialii prieteni ai patronului televiziunii. Şi nu intervieva niciodată pe cineva de pe urma căruia te alegi doar cu gloria de jurnalist, care nici nu există.
• Acoperă la fiecare subiect un singur punct de vedere şi nu mai multe, nu permite publicului să gândească de capul lui şi asigură-te că ai condus discuţia de aşa manieră încât să iasă cum crezi tu, numai tu, bine, şi producătorii!, de cuviinţă.
• Evită să verifici orice informaţie, altminteri există riscul să-ţi pice subiectul. Pune-l pe cel pe care-l interoghezi în faţa faptului împlinit, dar neverificat. Însă numai după ce te-ai interesat dacă televiziunea la care lucrezi a acordat vreodată vreun drept la replică.
• Fii spontan, dar şi pregătit de orice! Dacă ai epuizat întrebările de la punctul 2, ai la dispoziţie varianta încuietoare, care funcţionează întotdeauna: „ce să vă mai întreb eu…?“.
•  Nu te pune niciodată în postura celuilalt când curiozitatea ta jurnalistică a împrumutat tonul unui procuror. Şi, atenţie, nu încerca să anticipi ce ţi-ar putea răspunde. A, şi nu cumva să pui întrebări de urmărire, care se leagă de ceva ce tocmai ţi-a spus intervievatul. Rişti să te concentrezi şi se-alege praful de transmisiune.