AVANPREMIERĂ Cinismul unor "Poveşti de dragoste"

Vă prezentăm fragmente din "Poveşti de dragoste", de Ludmila Petruşevskaia, scriitoarea revelaţie a literaturii ruse. Operele ei sunt traduse în peste douăzeci de limbi, iar volumele de proză au fost incluse în topul bestsellerurilor din SUA. Este laureată a Premiului de Stat, a Premiului Triumf, a Premiului Internaţional Aleksandr Puşkin, a Premiului Stanislavski. În prezent trăieşte în Moscova.

În povestirile ei ciudate, cu întorsături dintre cele mai neaşteptate, Ludmila Petruşevskaia îşi duce personajele prin apartamente sordide ale epocii comuniste, le pune să trăiască amoruri fugare, de weekend clandestin, le împinge la şuste prin birouri cooperatiste, la ocheade şcolăreşti, la tandreţi pătimaşe şi nebunii terifiante. Şirete, dulci, cu picioarele pe pămînt sau sublime prin nebunia lor, aceste Poveşti de dragoste din care parcă lipseşte ceva amestecă umorul negru cu macabrul spectaculos, marcat, atunci cînd totul pare pierdut, de surprinzătoare momente de graţie.

„Doze de fantastic, de macabru, de real îndobitocit de opresiunea sovietică, un amestec suprarealist în care mai mulţi Robinson Crusoe ai lumii noi se hăituiesc obsesiv pînă la uitarea de sine, povestiri pline de farmec, povestiri savuroase.” (The New Yorker)

„O carte întunecată precum o pagină de Beckett, la fel de caustică precum florile de hamamelis, poetică precum cele mai intime şi mai fugare momente după care aţi suspinat vreodată.” (Elle)

„Istoriile pline de încordare ale acestei cărţi amintesc de ciudăţeniile lui Poe şi de acuitatea psihologică (şi ironia vicleană) a lui Cehov. Şi cînd autoarea lor uită de bună-cuviinţă şi-şi dă în petic cu toate grozăviile, nici măcar Stephen King nu îi stă în faţă.” (More)

Ludmila Petruşevskaia s-a născut la Moscova, în 1938. Absolventă a Facultăţii de Jurnalism din cadrul Universităţii de Stat din Moscova, Petruşevskaia a început să scrie la sfîrşitul anilor ’60. Primele piese şi povestiri, publicate între 1971 şi 1974, au fost urmate de o perioadă de tăcere impusă, proza şi dramaturgia autoarei fiind interzise.

Cele opt spectacole montate pe scenele Moscovei la începutul anilor ’80, precum şi apariţia volumului de proză Dragoste nemuritoare (1988) i-au adus autoarei recunoaştere unanimă atît în rîndul cititorilor, cît şi al criticilor. A scris peste cincizeci de cărţi: romane, culegeri de proză, poezie, piese de teatru şi eseuri. În momentul de faţă, Petruşevskaia este, fără îndoială, o figură-cheie a literaturii ruse contemporane. Operele ei sînt traduse în peste douăzeci de limbi, iar volumele de proză au fost incluse în topul bestsellerurilor din SUA. Este laureată a Premiului de Stat, a Premiului Triumf, a Premiului Internaţional Aleksandr Puşkin, a Premiului Stanislavski. În prezent trăieşte în Moscova.  

Ludmila Petruşevskaia
Poveşti de dragoste: a fost odată o fată care a furat inima soţului surorii ei, iar el s a spânzurat
Traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu
Biblioteca Polirom
Seria Esenţial

Sunt oameni care nu sunt doriţi. Nimeni nu i vrea. Uite, e o problemă : cum să supravieţuiască unii ca ei ?
La drept vorbind, nu se întâmplă aşa, să nu i vrea nimeni şi nicăieri, pur şi simplu trebuie găsit punctul în care se află un om care nu numai să vrea să aibă de a face cu tine, dar, în gene¬ral, să nu aibă deocamdată nici o suspiciune. Să zicem, un om nou. Şi să se dovedească cumva că lângă el poţi să te aciuezi, poţi să construieşti ceva, poţi exista cumva.
Şi dacă e găsit un om aşa de înţelegător, atunci toată treaba e făcută, de dragul lui, şi omul nesuferit va trăi şi o să şi scurme n pământ, ca să nu l alunge nimeni.
Uite, s a aciuat un asemenea om nesuferit, îl chema A.A., apare în povestirea noastră într un costum ieftin de camuflaj şi este la o vârstă nu foarte tânără, a venit de undeva, l a adus de undeva soarta, un profesor dintr o provincie apropiată (un pro¬fesor nesuferit).
Unde a venit ?
Asta este de fapt povestea, despre cum s au cunoscut.
A venit să se odihnească în afara oraşului (locuia în apropi¬ere) şi s a nimerit în satul unde într o zi a venit şi o tanti mos¬covită mai răsfăţată.
Adică el, A.A., tocmai închiriase mica verandă a unei căsuţe aparţinând unei rude a acestei tanti, cum să spun, casă de vacanţă, aici ai şi iaz, aici ai şi pădure într o parte, seara e linişte şi bine, ţânţari, dar el nu aprinde lumina, e un om ce trăieşte liniştit, pleacă dis de dimineaţă cu rucsacul şi lipseşte toată ziua, e
îmbrăcat în haine de camuflaj, în picioare are nişte bascheţi vechi. În rucsac, Dumnezeu ştie ce are. Pleacă toată ziua, hoi¬năreşte pe undeva, mănâncă ceva (la el, în mica verandă, nici plită electrică nu are ; de fapt, profesorul nici nu aprinde lumina, a deşurubat becul şi l a dat gazdei. Se rade cu lama).
Face economie ?
Nu cere nimic şi refuză politicos, chiar dacă gazda aduce, pe o farfuriuţă ciobită, o bucăţică de care nu mai are nevoie din plăcinta de ieri (azi o să facă oricum alta) : nu, mulţumesc.
— Dar ce mâncaţi dumneavoastră ? ! exclamă gazda prefă¬cându se supărată ; iniţial avusese de gând să i dea şi mâncare profesorului şi să i ceară bani pentru asta sau, dacă n avea să izbutească, atunci pentru plita electrică. Dar el chiar a preve¬nit o în mod special că nu va folosi plita electrică zile întregi.
Şi zilele lui sunt lungi, n aţi văzut ? În mod special a spus asta, de zgârcenie.
Of, tare nu l avea la suflet gazda !
La întrebări răspunde nu imediat, şi o face în aşa fel că nu mai ai nici un chef să i mai pui întrebări : „Dar, de fapt, ce importanţă are ?“, la întrebare răspunde cu întrebare.
E chiar nepoliticos.
Dar cum fiecare sac îşi găseşte peticul, a venit tanti asta de la Moscova, nespus de veselă, întreprinzătoare foc, îndepărtată soţie de a doua a fratelui soţului divorţat al gazdei, aşa se pare.
Dar tanti asta de mult s a obişnuit să vină aici două săptă¬mâni vara, jumătate din concediu, îi plăcea, vedeţi dumneavoas¬tră, peisajul ăsta rusesc la altitudine medie, făcea dulceaţă, punea la murat, conserva ce i cădea sub mână, chiar şi agrişele ! Pleca cu o camionetă frumoasă, plină de borcane, sacoşe, săculeţe.
Şi nu mai putea, nu mai putea de muncă, în livadă, lângă magazie, la un pic de umbră şi sub un şopron, iar acolo, în magazie, ea trăia gratis, încă de acum trei ani a mai bătut ici, colo nişte scânduri, a mai pus pe undeva o despărţitură şi odată chiar a venit bucuroasă cu o fostă uşiţă de la grajd, pe care era scris cu var „capră“.
Vecina, care nu era neam cu ei şi care angajase nişte bărbaţi să dărâme vechea gospodărie, se vede că i dăduse uşiţa dinadins, din răutate, ca moscovita să nu închirieze vreun colţişor în casa celor cu care se duşmănea, să nu le aducă venituri !

Şi uşiţa avea, aşa cum se cuvine, două balamale, ivăr, avea chiar şi lacăt, şi el vechi.

Şi şi a făcut moscovita în magazie un fel de cămăruţă, ca să locuiască gratis.

E adevărat, avea lumină, funcţiona şi un mic televizor, avea şi un frigider mic. Şi ea plătea pentru energia electrică după contoarul său pe care îl păstra cu grijă, cu toate celelalte boarfe, în magazia gazdei.

Aşa că gazda rudă îndepărtată nu avea nici un folos, numai griji.

E adevărat, nepoţii gazdei, Maşenka şi Iura, se duceau totuşi la tanti Alevtina la Moscova, în vacanţa de iarnă, cum să nu, au văzut Kremlinul.
Iar în cămăruţa sa din magazie tanti Alia făcuse o frumuseţe, pusese tapet, pe acoperiş cârpise totul, pusese o perdeluţă peste gaura aia cu sticlă ce ţinea loc de fereastră. Îi făcuseră şi un fel de prici, a pus pe el un sac cu fân, ura ! Viaţă de ţară.
Proprietăreasa moşiei, e adevărat, are o mulţime de pretenţii, se tot plânge de sănătate şi sărăcie, ce i mai turuie gura. Dar asta fără nici un rost, Alevtina nu doreşte să întreţină o aseme¬nea discuţie tristă.
Seara pune samovarul, face focul la el cu conuri de brad, şi gazda, râzând, suflând în apă (are în gură o caramea de la Moscova) bârfeşte către Alevtina :
— Am un chiriaş neînsurat. Tare zgârcit mai e !
— O.
— Da. Un profesor burlac, neînsurat. Treizeci şi cinci de ani.
— U ! (râsete)
— Nu vrea să cheltuie nici o copeică, dimineaţa pune sacul la spinare şi pleacă, iar seara apare, se spală din căldare şi la culcare.
— Ei !
— Ce mănâncă ? Firimituri de pâine nu sunt pe verandă.
— Se duce la cantină ?
— Nu. Ei, nu ştiu. La cantină nu te saturi, autobuzul mereu e plin ochi... şi la noi mai mult nu opreşte, trece.
— Da, se mai întâmplă.
— Şi atunci unde s o duce el ?
Moscovita hohoteşte întrebător.
Da, a venit abia astăzi, abia a despachetat, a aranjat tot, a făcut patul.
Mâine o să rezolvăm toate problemele.
— O să iei coacăze ?
— Dar sunt dulci ?
— Acuma sunt tare dulci, cântă neliniştită gazda, au fost ploi puţine. Le am stropit.
— Dar sunt mari ?
— Când le vinzi, le lauzi, se enervează gazda, iar când le cumperi, le huleşti.
— Păi când le am hulit eu ? râde tanti Alevtina.
Gazda suspectează că are mari bogăţii acolo, la Moscova (aşa spun copiii) şi îndată începe să se laude, dar imediat laudele acestea se transformă în mod irezistibil în lamentaţii amare – cum a cedat fetelor două apartamente cu trei camere, când casa ei din oraş a fost demolată, iar ea stă iarna într o garsonieră, şi că soţul celei mari e căpitan de miliţie, iar al celei de a doua e, de fapt, pompier la uzină, doarme o noapte la serviciu, două doarme acasă.
— Şi ca să facă acoperişul, nici vorbă, se uită la seriale, nu poţi să l smulgi din faţa televizorului. O să angajez pe cineva. Iar vara trimite copiii la mine ! De trei ori pe zi, bunică, ne e foame ! Totul eu, totul eu (ş.a.m.d.).
Discuţiile obişnuite ale gazdelor, eroinelor muncii şi ale comediilor nescrise. Laudă de sine sub forma unei mânii îndreptăţite.(Poveşti de dragoste: a fost odată o fată care a furat inima soţului surorii ei, iar el s a spânzurat, Traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu, Copyright Editura Polirom)