De ce Biserica nu acceptă căsătoriile homosexuale?

Printre ultimele argumente pro căsătorii homosexuale, lansate în spaţiul public, găsim unul menit să atingă coarda sensibilă a umanităţii: ei se iubesc, deci nu avem de ce să ne opunem fericirii lor. Cred însă că cei ce l-au elaborat au scăpat din vedere un amănunt: nu toate iubirile zidesc.

Preambul: „statul este laic şi nu trebuie să ţină cont de religiile cetăţenilor săi“, susţin unii teoreticieni. Prin urmare, s-ar putea crede că acest text nu are relevanţă în discuţia referendumului care vine. Însă căsătoria aparţine religiei din cele mai vechi timpuri, dinainte a se naşte Statul. După apariţia Statului s-a pus problema unei căsătorii „civile“. Aşa că, înainte de toate, căsătoria are un fundament teologic, apoi unul cultural-civic.

În statele unde căsătoria încă are un preponderent caracter religios, Statul a trebuit să inventeze forme civile alternative, care să mulţumească şi pe cetăţenii care nu văd în căsătorie un act religios, fără a leza sentimentele celor religioşi. Aşa a apărut parteneriatul civil, contractul matrimonial, uniunea consensuală etc. Înţeleg că şi la noi Statul se pregăteşte pentru această abordare.

Prin urmare, încerc aici a expunere a motivelor pentru care Biserica nu înţelege căsătoria altfel fundamentată decât pe uniunea dintre un bărbat şi o femeie. La bază, fiind, desigur, iubirea, această valoare pe cât de universală, pe atât de delicată.

 1. Scurtă istorie a decăderii iubirii.

„Dumnezeu este iubire“. Este fraza care defineşte cel mai bine iubirea. În sensul în care aflăm originea ei divină, precum şi scopul ei: desăvârşirea, sfinţenia.

Aşadar, sfinţenia este iubire. Atenţie însă, reciproca nu-i întotdeauna valabilă. Nu toate iubirile sunt sfinte.

Cum de am ajuns aici? Pe drumul iubirii, de la origine la scop, a intervenit ceva: dezechilibrul iubirii, devierea scopului ei. Astfel, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele au început să scadă în faţa iubirii de sine. Citiţi cu atenţie dialogul dintre diavol şi Eva. Nu este nimic altceva decât o întoarcere exagerată a omului spre sine. Dumnezeu este scos de mincinos şi orgolios, cum că n-ar vrea ca omul „să fie ca El, cu ochii deschişi, cunoscând binele şi răul“.

Astfel începe istoria decăderii iubirii, pe care Hristos doreşte să o reechilibreze printr-o matematică duhovnicească simplă: egalitatea iubirii. Iubeşte pe aproapele ca pe tine însuţi. Nu mai mult, nu mai puţin.

 2. Iubirea lumească şi căsătoria.

Dezechilibrarea iubirii, în sensul creşterii iubirii de sine, naşte iubirea pătimaşă. Adică exagerată, iraţională, grăbită şi... insistentă. Un foc al inimii orientat prea mult spre cele ale tale. Egoism.

 Aşa apar fiicele iubirii pătimaşe de sine: iubirea de bani (expresie a viselor materiale), iubirea de putere (expresie a dorinţei de a fi stăpânul celorlalţi) şi iubirea de plăceri (expresie a dorinţei de confort al instinctelor). Evanghelistul Ioan le va defini scurt, ca iubiri lumeşti: „pofta ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii“ (1 Ioan 2, 16)

Din iubirea de plăceri răsare o „nepoată“ (printre altele): plăcerea sexuală. Eros-ul (care se traduce prin „dorinţă“) devine un cerc vicios: atracţia aproapelui naşte dorinţa carnală, care naşte plăcerea, care la rândul ei naşte iar dorinţa. În acest fel, plăcerea sexuală devine o preocupare exclusivă a omului care iubeşte lumeşte. 

Scăparea din acest cerc vicios este prin agapé (iubirea jertfelnică a aproapelui). Hristos întemeiază Taina Cununiei, săvârşind prima Sa minune la o nuntă, tocmai pentru a rupe cercul vicios al plăcerii sexuale, capabil să distrugă chiar şi rodul nunţii, familia.

Astfel, familia primeşte un nou impuls în drumul desăvârşirii soţilor fireşti: erosul devine agape, iubirea trupească se transformă în iubire duhovnicească, care are puterea de reaşeza pe om pe calea divină a iubirii.

Hristos pare absurd când spune că, la Înviere, „nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri“, dar spusa Lui are o logică divină. Astfel, iniţial, căsătoria începe printr-o atracţie firească a trupului, căci „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup“.

Taina Cununiei este cel mai potrivit loc al reechilibrării balanţei iubirii de sine/de aproapele, printr-o minune duhovnicească: în căsătorie soţul/soţia devin cel mai apropiat „aproape“, prin care se exersează redobândirea iubirii de aproapele. Iar de aici ea emană în societate, ca filantropie şi ca armonie socială. Tocmai de aceea se spune că familia este baza societăţii: este locul perfect de unde omul îşi ia energia fiinţei sale sociale.

Unii cred că o căsătorie e doar îngăduirea legăturii trupeşti dintre soţi, indiferent că-s bărbaţi sau femei, iar sexualitatea este o virtute. Asta ar însemna să gândim trupeşte, iubirea devenind mai mult sex. Cu riscul de a şoca pe mulţi, o spun: actul sexual nu are nimic îngeresc în el. Sexul nu-i deloc divin, e doar un instinct ce poate deveni o povară, dacă nu este „ţinut în frâu“; astfel „desfrâul“ devine o lipsă de control a acestui instinct.

 3. Non-sensurile iubirii şi căsătoriei homosexuale.

Aşa cum am văzut mai sus, iubirea unui gen cu ceva identic sieşi este o iubire nefuncţională. Prin urmare, fără a nega fenomenul social, Biserica consideră o astfel de iubire un non-sens, în acest fel homosexualitatea fiind văzută ca un păcat. Nu uitaţi că „păcat“ în greacă se traduce prin „ratarea ţintei“. Păcatul nu e ceva în sine, ci doar o ratare a unei desăvârşiri.

Desigur, asta nu înseamnă că Biserica este homofobă, întrucât Dumnezeu „vrea întoarcerea păcătosului, nu moartea lui“. Astfel, Biserica neagă păcatul dar nu-l osândeşte pe păcătos. Nuanţa este destul de fină, iar unii consideră eronat că dacă Biserica îl iubeşte e păcătos, atunci trebuie să-i accepte şi păcatul. dar orice păcat, în sinea lui, este un non-sens, pentru că nu desăvârşeşte omul, nu-l înalţă spiritual, ci, aşa cum am văzut, îl ţine captiv în iubirea de sine.  

Revenind la non-sensurile iubirii zis homosexuale, în principiu sunt două, şi pentru ele Biserica nu poate accepta aşa-zise căsătorii homosexuale:

a) Spre disperarea militanţilor pro-gay, Hristos nu susţine iubirea homosexuală. De ce? Simplu. Chiar şi iubirea firească, atracţia către aproapele, este gândită de Hristos în termeni de complementaritate.

La început, femeia apare ca „ajutor potrivit“ pentru Adam. În toată creaţia nu se găsise ceva ce să-i împlinească singurătatea lui Adam. Atunci apare femeia, cea care împlineşte ceea ce bărbatului îi lipseşte. Cum ar putea Adam să se împlinească prin ceva identic cu el? Complementaritatea nu se asigură prin ceva identic ţie, ci prin ceva ce-ţi plineşte ceea ce-ţi lipseşte Aici apare non-sensul iubirii homosexuale: nu împlineşte o singurătate, ci satisface doar o plăcere. O pervertire a eros-ului.

Astfel, doar căsătoria bărbat-femeie desăvârşeşte iubirea, pentru că, de fapt, o împlineşte prin alteritatea celuilalt. De altfel, chiar şi în cazurile cuplurilor homosexuale, există întrebarea „cine joacă rolul femeii?“ pentru că toţi ştiu că este nevoie de complementaritate. Poate tocmai de aceea, în Occident a început o intensă dezbatere despre identitatea de gen, ştiindu-se bine că un singur gen nu se poate împlini prin el însuşi.

Hristos confirmă acest plan divin atunci când, întrebat de ucenici despre divorţ, afirmă clar „de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu“. Nu zice „bărbat şi bărbat“ sau „femeie şi femeie“. Eros-ul homosexual e doar plăcere. Ca şi în cazul celorlalte iubiri lumeşti.

 b) Dacă Eros-ul homosexual este non-sens, cu atât mai mult este non-sens un presupus agape homosexual, într-o presupusă Taină a Cununiei. Biserica nu poate binecuvânta o aşa numită „căsătorie homosexuală“ pentru că Însuşi Capul ei, Hristos, nu o consideră o cale a reechilibrării iubirii şi a procreerii. Motivul este tot lipsa complementarităţii: Dumnezeu nu-i face lui Adam un bărbat, ci o femeie. Mai mult, doar din bărbat şi femeie se asigură naşterea unui copil.

Sf. Ap. Pavel e mai tranşant în exprimare. Eros-ul dintre bărbat şi femeie este considerat un foc care „arde“, dar pe are Cununia îl poate stinge, căci complementaritatea bărbat-femeie îl transfigurează în agape. În schimb, eros-ul homosexual este numit, prin cuvinte nu chiar măgulitoare, „legătură împotriva firii“, „ruşine“ şi „patimi de necinste“ tocmai pentru că este un non-sens chiar şi la adresa firescului şi o imposibilitate de a naşte urmaşi.

Desigur, aceste afirmaţii nu sunt homofobe, cum s-ar crede. Ele vor să trezească conştiinţele amorţite în iraţionalitatea păcatului, a unei iubiri dezordonate. Nicidecum Sf. Pavel nu şi-a propus să prigonească pe homosexuali, ci să-i îndrepte.

În concluzie, Biserica nu urăşte pe homosexuali, dar vrea să-i îndrepte, pentru că nu poate binecuvânta o iubire care nu duce nicăieri.