INTERVIU Paul Steiger, fost redactor-şef al publicaţiei „Wall Street Journal“: „Eram într-un autobuz cu geamurile deschise şi cineva dintr-o maşină a strigat: «Kennedy a fost împuşcat!»“

INTERVIU Paul Steiger, fost redactor-şef al publicaţiei „Wall Street Journal“: „Eram într-un autobuz cu geamurile deschise şi cineva dintr-o maşină a strigat: «Kennedy a fost împuşcat!»“

Acum mai bine de zece ani, Steiger a fondat ProPublica  Foto: Claudiu Popescu

Paul Steiger îşi aminteşte că, în vremea facultăţii, în anii ’60, a bătut la uşa unui ziar local din New Jersey pentru un job de vară şi că acolo a redactat întâi necrologuri, iar, după câteva săptămâni, reportaje. Steiger ne întoarce şi spre evenimente care au zdruncinat Statele Unite, precum asasinarea preşedintelui John F. Kennedy şi atentatele din 11 septembrie 2001. Sediul „Wall Street Journal“ era chiar peste stradă de World Trade Center.

Ştiri pe aceeaşi temă

Steiger (75 de ani) nu pare obosit, deşi jurnalismul şi-a tot schimbat hainele de când s-a apucat el de treabă, ceea ce nu l-a descurajat, ci l-a determinat să se adapteze. A trăit vremurile în care presa tipărită nu concura cu cascada de informaţii pe care ne-o oferă astăzi internetul şi a fost, pe rând, reporter economic, editor al publicaţiei „Los Angeles Times“ şi redactor-şef al cotidianului financiar „Wall Street Journal“. În 2007, însă, a renunţat la funcţia de conducere şi a fondat, în New York, ProPublica, o organizaţie non-profit care hrăneşte jurnalismul de investigaţie şi publică online articole ample. Companiile media nu susţin astfel de anchete din cauza costurilor mari şi, de asta, Steiger a profitat de dorinţa unui cuplu – foşti oameni de afaceri înstăriţi – de a finanţa un asemenea proiect destinat „binelui public“. Cât i-a îndrumat Steiger, jurnaliştii din echipa de la „Wall Street Journal“ au câştigat 16 Premii Pulitzer, iar cei de la ProPublica încă vreo două. Fundaţia Friends for Friends, care oferă bursele şi premiile Superscrieri pentru jurnalişti şi autori de non-ficţiune din România, l-a invitat în ţară, în noiembrie, la mini-congresul de jurnalism „Superziceri: Pioneers“, unde au mai participat Jacqui Banaszynski, câştigătoare a Premiului Pulitzer în 1988, şi Natalia Antelava, corespondent BBC vreme de opt ani. În faţa publicului, cei trei au dezbătut, printre altele, viitorul presei şi rolul adevărului într-o lume doldora de ştiri care dezinformează. 
 
„Weekend Adevărul“: Aţi avut vreodată conflicte în familie din cauza unor ideologii politice? 
Paul Steiger: Da, am avut. Tata era foarte apropiat de dreapta politică, dar când m-am dus la facultate, în anii ’60, am dat de o grămadă de lume care se îndrepta spre o ideologie de stânga. În acea perioadă, au avut loc reacţiile faţă de Războiul din Vietnam, se întâmplau multe deodată, iar eu şi tata aveam des discuţii în contradictoriu. Eram mai mare decât ceilalţi doi fraţi – cel mic, John, avea cu 7 ani mai puţin – şi îmi amintesc că, mai târziu, când locuiam în Los Angeles, am primit un telefon de la tata, care nici nu m-a salutat. Mi-a zis direct: „Cariera fratelui tău s-a dus pe apa sâmbetei“. L-am întrebat: „Tată, despre ce vorbeşti? Care dintre fraţi?“. Mi-a răspuns că John şi am vrut să aflu ce s-a întâmplat cu el. „A fost arestat de FBI“. I-am explicat că mulţi oameni sunt arestaţi de FBI. „De ce l-au luat?“. „A împărţit pliante într-o bază militară“. „Tată, mulţi oameni fac asta. E protejat de Primul amendamaent al Constituţiei, nu are de ce să îşi facă griji“. „Dar a fost arestat!“. „Da, dar a fost şi acuzat?“.  L-au eliberat, însă ulterior am aflat că FBI-ul – fratele meu era la universitate atunci – a deschis un dosar şi a continuat să adune informaţii despre el vreo 20 de ani. De când era student, dar şi de când şi-a început cariera, căci a lucrat pentru Guvern, în Washington.  
 
Vă amintiţi de propaganda anticomunistă din anii ’50?
Una dintre primele mele amintiri e de când Dewey (n. r. – Thomas E.) candida din nou la preşedinţie şi făcea vizite scurte. Trenul s-a oprit la Stamford – acolo ne-am mutat la un moment dat din New York –, tata m-a dus la gară, mă ţinea pe umeri şi încerca să-i întrerupă discursul, iar eu eram foarte jenat. 
 
Mai stiţi ce ziare citea tatăl dumneavoastră când aveaţi 10 ani, de pildă?
Atunci existau vreo 6 sau 7 ziare cu tiraj mare în New York – el lucra în continuare acolo –, care ajungeau şi în comunitatea tatălui meu. Le aducea acasă, pentru că le citea, de obicei, în tren, iar, după aceea, eu şi fraţii mei ne certam pe rubrica sportivă. Venea cu  „New York Times“, „New York Daily News“, care încă mai există, însă multe nu mai sunt, de exemplu: „New York Herald Tribune“ şi „New York World-Telegram and Sun“. În schimb, nu citea niciodată „New York Post“, pentru că era un ziar de stânga.   
 
Stră-străbunicul, din Germania la New York
V-aţi cunoscut bunicii? V-au spus poveşti despre cele două războaie mondiale?
Nu am apucat să-i cunosc. Bunica din partea mamei a murit când ea avea 4 ani, în 1918, în timpul epidemiei de gripă (n.r. – gripă spaniolă), iar tatăl ei a murit cu mult timp înainte să mă nasc. Mama şi-a petrecut primii ani în Philadelphia, dar, după moartea mamei, mătuşa ei a adus-o la New York şi a crescut-o. În ce priveşte familia tatălui meu, stră-străbunicul a emigrat la New York din Germania, în 1870, unde s-a ocupat cu importul de cărţi şi apoi cu publicarea lor. A trăit până în 1900, când fiul lui a preluat afacerea cu cărţi, care a dat faliment. Nu i-am cunoscut nici pe bunicii din partea tatălui, însă ştiu că bunica a trăit în zona oraşului Chicago. Fraţii mei au descoperit un articol de ziar despre ea – deşi nu făcea parte din înalta societate – pentru că un jurnalist de acolo a decis că era una dintre marile frumuseţi de atunci şi i-a scris povestea. 
 
Părinţii dumneavoastră erau intelectuali?
Amândoi erau foarte inteligenţi şi educaţi. Tata a studiat la Universitatea Midwestern (n.r. – din Arizona), a obţinut o diplomă de contabil şi a fost director financiar la o editură. Iar mama a absolvit un liceu catolic pentru fete în Brooklyn, numit „St. Joseph“, şi apoi şi-a luat licenţa în matematică. Am locuit în Princeton o perioadă – ne-am mutat aici când aveam 12-13 ani – şi, pentru că exista această universitate mare în oraş, părinţii unora dintre cei mai buni prieteni erau profesori. Prin urmare, după aceste standarde, părinţii mei nu puteau fi consideraţi intelectuali.  
 
La Yale: „Scriam în mare parte despre sport“
De ce v-aţi mutat în Princeton cu familia?
Tata lucra pentru o editură din New York, dar, la începutul anilor ’50, au tot crescut chiriile şi a fost mai potrivit oraşul Princeton, unde terminaseră facultatea multe persoane din Consiliul de Administraţie. Până la urmă, ne-am mutat toţi. Tata nu mai făcea o oră şi jumătate pe drum de acasă la muncă, ci doar 15 minute, şi pentru mine a fost bine că am locuit într-un oraş universitar. Îmi plăcea şcoala şi mă interesau cam toate materiile, în special matematica, engleza, istoria şi germana. Scriam pentru ziarul şcolii, făceam sport. 
 
Din moment ce aveaţi preocupări variate, nu v-a fost greu să alegeţi o carieră?
Ba da, chiar mi-a fost. La Yale, profesorii m-au întrebat pe ce vreau să mă axez şi le-am vorbit despre chimie, engleză şi economie, iar până la urmă economia a fost materia de bază. Am avut, însă, o grămadă de cursuri de engleză, nu şi de chimie. 

Cu jurnalista Natalia Antelava, la Gala Premiilor Superscrieri din 2017  Foto: Liviu Florin Albei
 
Când aţi început primele activităţi jurnalistice?
În acele zile, nu puteai să faci parte din redacţia ziarului facultăţii până la începutul celui de-al doilea semestru, aşa că abia atunci m-am alăturat echipei. Scriam în mare parte despre sport, mai ales despre fotbal, ceea ce făceau, de fapt, juniorii. Apoi, am pornit o revistă de ştiri săptămânală sau lunară, nu mai ştiu, şi am format o nouă echipă. Am absolvit în 1964, la 21 de ani. 
 
Cu un an în urmă, în 1963, fusese asasinat preşedintele John F. Kennedy. Îmi povestiţi ce făceaţi în acea zi?
Sigur. Eram într-un autobuz cu logodnica mea, studentă la Harvard, plecaserăm din campus şi ne îndreptam spre centru. Mergeam, parcă, la meciul de fotbal dintre Yale şi Harvard. Geamurile autobuzului erau deschise şi cineva dintr-o maşină a strigat: „Kennedy a fost împuşcat!“. Şocul a trecut greu, pentru că era un eveniment dramatic; nu mai fusese asasinat niciun preşedinte american de la McKinley (n. r. – în 1901). M-a afectat; stăteam lipit de televizor sau citeam „New York Times“, în care ţin minte că erau fotografii tulburătoare cu doamna Kennedy şi copiii. Nu ştiu pe nimeni care a trăit acea perioadă şi care să nu ştie exact ce făcea în acea zi. 
 

Pe 11 septembrie 2001: „Unul dintre adjuncţi a început să plângă, pentru că a crezut că murisem“


Aţi fost îngrijorat din cauza tensiunilor din societatea americană, în timpul Războiului din Vietnam?
Da, şi mă afectau personal. Mă temeam, de exemplu, că aş fi putut fi obligat să mă încorporez. Şi soţia mea era îngrijorată. Dar n-am scăpat! Într-o zi, am primit înştiinţarea, iar primul lucru pe care l-am făcut a fost merg la examinarea medicală. În copilărie am avut probleme musculare care mi-au afectat picioarele – nu erau seriose; puteam să joc fotbal –, dar medicii militari au decis până la urmă să nu mă accepte. Apoi, am fost la manifestaţii, am participat şi la marşul de la Pentagon, însă nu făceam asta toată ziua.
 
N-aţi fost hipiot. 
Nu. M-am mutat la San Francisco în vara lui 1966, numită „vara iubirii“, dar iubirea mea era acasă, pentru că eram căsătorit deja. Pe-atunci, îmi începusem cariera şi, din când în când, mergeam la concerte în aer liber.  
 
Unde aţi lucrat prima dată ca jurnalist?
Am avut un job de vară, căci am hotărât să îmi petrec vacanţa într-un mod mai înţelept. Nu existau internshipuri atunci, dar m-am urcat în maşină şi am condus până în Trenton, capitala statului New Jersey. „The Times of Trenton“ era în acele zile cel mai mare ziar local şi mi-am dorit să vorbesc cu editorul, un om de treabă, care a acceptat să ne întâlnim. I-am povestit că am scris pentru ziarul facultăţii şi l-am întrebat dacă nu cumva au nevoie de cineva care să înlocuiască o parte dintre angajaţi pe timpul verii. A zâmbit şi mi-a răspuns că şi-au propus să rezolve problema fără să angajeze pe altcineva. Şi a continuat: „Dar, dacă vrei să lucrezi vara asta, îţi dăm 50 de dolari pe săptămână“. „E minunat!“, i-am spus. „Hai să facem aşa!“. Am început cu necrologuri şi până la finalul verii am ajuns să redactez reportaje.  
 
Atunci aţi avut îndoieli în legătură cu această profesie?
Ştiam că vreau să scriu, dar nu eram sigur dacă vreau să devin prozator sau jurnalist. Experienţa de la Trenton mi-a dovedit, însă, că pot să fac jurnalism. După absolvirea facultăţii, doi ani mai târziu, s-au
schimbat unele lucruri: de exemplu, eu şi logodnica mea ne-am căsătorit, dar nici măcar atunci nu aveam o idee clară despre ce vreau să fac. Dar preşedintele universităţii mi-a oferit un loc de muncă, să scriu diverse proiecte, iar dacă le lucram bine, era posibil să obţin o bursă ca să pot urma şcoala doctorală. Mi-a luat aproape două luni să îmi dau seama că nu era ceea ce îmi doream, aşa că, anul următor, mi-am propus să mă duc în San Francisco şi să lucrez la un ziar. Am trimis o scrisoare de motivaţie la „Wall Street Journal“, pe care nu-l citeam niciodată, proiectele scrise şi articolele din „Trenton“, mi-au răspuns, am primit o slujbă şi aşa m-am mutat în San Francisco.  
 
Aţi fost 16 ani redactor-şef al cotidianului „Wall Street Journal“. Care a fost cea mai dificilă decizie pe care aţi luat-o? 
S-au întâmplat multe lucruri până am ajuns în acel punct, pentru că, după doi ani, m-am mutat la Los Angeles. Cei de la „Los Angeles Times“ mi-au oferit mai mulţi bani, mi-am petrecut acolo 15 ani, şi, după acea perioadă, „Wall Street Journal“ mi-a făcut o ofertă pe care nu am putut să o refuz. M-am întors la New York, m-au tot promovat, iar în 1991 am devenit redactor-şef. Care a fost cea mai dificilă decizie? În cea mai mare parte a timpului, ziarul a obţinut profit, a mers foarte bine şi nu am fost nevoit să iau hotărâri grele. Dar, în 2000, a fost criza dot-com (n.r. – odată ce s-a dezvoltat sectorul internetului, investitorii au băgat bani în companii care furnizau astfel de servicii, însă o mulţime 
s-au închis). În primul rând, a fost complicat să mă hotărăsc să concediez oameni şi, în al doilea rând, a trebuit să decid cine trebuie să plece. M-am dus în birouri şi le-am spus personal, pentru că nu am vrut să le trimit o scrisoare sau să îi sun; a fost greu, dar ştiu că a fost mai greu pentru ei decât pentru mine. Pe 11 septembrie 2001 am mai avut un moment de cumpănă. Redacţia noastră era aproape de World Trade Center şi am fost nevoiţi, bineînţeles, să părăsim clădirea. Din fericire, în acea zi am ajuns devreme la birou şi, în urma unui telefon la o corporaţie din New Jersey, am hotărât să trimit echipa tehnică acolo, precum şi editori cu care să lucreze, să scoată ziarul a doua zi. După aceea, am început evacuarea. Odată ajuns afară, am vorbit cu editorii pe care i-am găsit şi i-am trimis şi pe ei la New Jersey. Îmi aduc aminte că în acele clipe vedeam cum se prăbuşeau clădirile. Apoi, am luat legătura cu soţia mea, care era bine, şi am încercat să sun şi alţi editori. Când m-a auzit, unul dintre adjuncţi, un prieten apropiat, a început să plângă, pentru că a crezut că murisem. După aceea, am stabilit mai mulţi să ne adunăm în apartamentul lui, căci, dintre toţi, avea cel mai bun computer. Din apartamentul lui, am reuşit, cu cei de la biroul din Washington, cu reporteri din toată ţara şi din lume, să tipărim un ziar care a câştigat Premiul Pulitzer. Oamenii au lucrat foarte bine sub presiune. 
 
CV
 
Numele: Paul Steiger 
Data şi locul naşterii: 15 august 1942, Bronx, New York 
Starea civilă: Căsătorit
Studiile şi cariera: 
- A absolvit Hun School of Princeton şi ulterior a studiat la Universitatea Yale.
- A lucrat 15 ani la „Los Angeles Times“, iar din 1991 până în 2007 a fost redactor-şef al publicaţiei financiare „Wall Street Journal“. Aici, sub îndrumarea lui 16 jurnalişti au obţinut Premiul Pulitzer. Şi alţii au fost distinşi cu Pulitzer, după ce a fondat ProPublica, condusă din 2008 până în 2012. Din 2013, oferă managementului consultanţă editorială şi pentru afaceri.
- Este membru al Consiliului pentru Relaţii Externe, o organizaţie americană non-profit, specializată în politică externă a Statelor Unite şi afaceri internaţionale.
- Face parte şi din consiliului Global Editors Network, organizaţie din care fac parte redactori-şefi din întreaga lume, cu sediul la Paris.
- Între 2005 şi 2011, a fost preşedintele Consiliului de Administraţie al Comitetului pentru Protecţia Jurnaliştilor, care susţine libertatea presei. 
- Printre distincţiile obţinute se numără Premiul Libertăţii Presei din partea Comitetului Reporterilor pentru Libertatea Presei din Statele Unite şi Premiul pentru un deceniu de excelenţă din partea World Leadership Forum din Londra. 
Locuieşte în: New York
 
citeste totul despre: