Cristian Ghinea: De ce a fost Polonia altfel?

A apărut recent la Polirom monumentala istorie a Poloniei, scrisă de Norman Davies, în două volume (Istoria Poloniei – Terenul de joacă al lui Dumnezeu). Este genul de lucrare care devine standard pentru un subiect, scrisă de un străin respectabil, deci fără puseuri naţionaliste, nici autoflagelatoare.

Fiind scrisă în buna şcoală anglo-saxonă, îi lipseşte teoria unificatoare care ar schingui faptele pe un model de interpretare. O carte excelentă care devine indispensabilă pentru oricine e interesat de istoria regională.

Dat fiind materialul vast, nu mi-am propus o recenzie clasică, ci doar nişte meditaţii plecînd de la aceste cărţi. Mă voi opri acum doar la o temă centrală din primul volum (De la origini pînă în 1795), anume funcţionarea republicii medievale poloneze. Voi reveni la volumul al doilea, care trece prin trei împărţiri ale Poloniei, între vecini, două Războaie Mondiale şi o dărîmare a comunismului, la care polonezii au pus serios umărul.

Se dă deci o republică care, în 1634, era cel mai întins stat european, mai mare chiar decît ce era atunci Cnezatul Moscovei, şi cu un teritoriu dublu faţă de al Franţei. Republică în care tinerii nobili studiau în Italia şi în Franţa, la primele universităţi europene, cu o literatură înfloritoare în limba latină şi cu comerţ extern legat prin Vistula şi Danzig la Amsterdam şi de acolo cu întreaga Europă. Catolicismul a asigurat Poloniei legătura cu Occidentul, în acelaşi timp republica s-a supraextins în Est şi nu a oferit soluţii convenabile celor 40% din populaţie care erau ortodocşi (în special ruteni şi bieloruşi).

A fost un construct bizar, deşi nu unic în epoca sa. Davies crede că inspiraţia a fost republica veneţiană, importată prin studenţii polonezi de la Padova. S-ar putea, însă republica nobiliară polonă a fost diferită de cele similare din Italia şi Olanda. Motorul acestora era comerţul. Nimic mai departe de spiritul polonez (nobililor li s-a interzis, prin două constituţii, să facă comerţ). Republica aceasta era clădită pe ideea de egalitate a nobililor. Şleahta – clasa nobiliară – era mult mai numeroasă în Polonia, decît în orice alt stat european. Nu pămîntul te făcea nobil, ci recunoaşterea celorlalţi nobili. Organizarea nu era pe familii, ci pe clanuri, care nu erau legate prin sînge, ci prin recunoaştere reciprocă. Deci nobilul polonez mai degrabă nu avea pămînt decît avea, mai degrabă nu era bogat decît era, de unde o hiperinflaţie de nobili cu pretenţii, dar fără mijloace, obsedaţi să-şi apere statutul. De unde – o sugrumare a comerţului şi a economiei pentru nevoile şleahtei. Nobilul sărac lipit, dar cu blazon pe colibă a devenit proverbial (tenta peiorativă a cuvîntului „şleahtă“ în română o veni de aici?).

Regele era ales de o adunare de nobili (între 10 şi 15 mii), prin unanimitate: „modalitatea prin care această mulţime de nobili înarmaţi ajungea la o decizie unanimă, pornind de la zeci şi zeci de candidaţi şi de perspective, poate fi descrisă numai ca un proces al intuiţiei colective. (…) Mareşalul Coroanei se plimba călare încoace şi încolo, convingîndu-i pe cei nehotărîţi să susţină pe unul dintre candidaţii principali, implorîndu-i pe cei a căror cauză era pierdută să nu insiste în zadar (…) Dacă reuşea, atunci pe seară se putea striga numele celui ales; una după alta provinciile se alăturau acestui strigăt, care se preschimba treptat în vuiet (…) Dar nu întotdeauna intuiţia crea unanimitatea dorită. La ordinea zilei erau scene de o dezordine cruntă, bătălii de amploare, precum şi conflicte personale care duceau la încăierări. Despre alegerile din 1764, cînd au fost ucişi numai 13 electori, s-a spus că au fost calme.“ (p. 287) Diverşi regi au încercat să reformeze acest sistem, de pildă, prin alegerea viitorului rege, cît timp cel actual era încă în viaţă, dar mereu a existat o adeziune fanatică faţă de sistemul unanimităţii. Care a făcut funcţionarea Republicii imposibilă.

Şi Seimul funcţiona pe baza unanimităţii, oricine putea bloca orice lege spunînd că se opune şi basta. Statul era rahitic şi menţinut aşa în mod special. Justiţia era o treabă privată: un nobil care se supăra pe un altul depunea o promisiune scrisă la tribunalul local că îl va vîna cu orice mijloace pe respectivul şi că nu va avea linişte pînă cînd unul dintre ei nu e mort. Tribunalul înregistra actul de vendetă şi era treaba lor mai departe. Evident, asta a însemnat veşnice războaie civile între clanuri. Ca şi nenumărate blocaje, în limbajul ştiinţei politice la zi am spune că Republica a creat nenumăraţi actori veto (veto players), adică genul de jucător care poate bloca o decizie şi o face atunci cînd e mai convenabil pentru el să nu se decidă nimic decît să se ia orice decizie.

Interesantă este tradiţia teoretică a Poloniei – nobilimea a dezvoltat un corp de idei pentru a susţine această anarhie. Cuvîntul în sine „anarhie“ nu avea aerul peiorativ-catastrofic pe care îl înţelegem astăzi. Deviza era „Dezordinea susţine Polonia“. 

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro

Cristian Ghinea este directorul Centrului Român pentru Politici Europene, înfiinţat în 2009 de un grup de experţi, având ca obiectiv sprijinirea rolului României în Europa prin furnizarea de expertizã în domeniul politicilor publice.