Patria inimii, într-o lume de nebuni

„Visul mi-a dat iubirea de cuvinte într-un asemenea hal încât am ajuns să fac dragoste cu ele neprotejat". Iată o confesiune, dar şi o profesiune de credinţă; probabil că şi, însă, singura opţiune posibilă într-o lume în derivă. Într-o epocă în care practic nimic nu mai are consistenţă, nici valoare, istorie sau vreo oareşcare perenitate, Radu Bata aproape că alege sinuciderea prin poezie pentru a rezista.

Căci a se lăsa astfel descoperit, cu inima şi sufletul în palme, într-o republică a oamenilor grăbiţi, poate fi considerat un gest letal. Cu o singură precizare: poetul care face dragoste cu cuvintele, toate cuvintele, din toate registrele semantice posibile - societal, financiar, teleologic, amoros - o face în faţa noastră şi ne face astfel părtaşi. Poemele sale, poezetele, cum îi place să le numească, ne iau de-a dreptul ostatici. Ne însuşim versurile sale ca şi cum ar fi prelungiri naturale ale articulaţiilor noastre, vertebrelor, sentimentelor.
Demonstrând astfel că nu e niciodată prea târziu să ne întoarcem la poezie: "il est encore temps de tout prendre en dérision les hommes et les gouttes de pluie les femmes et les flocons de neige" (mai e încă timp să ne distrăm pe seama a orice a oamenilor a picăturilor de ploaie a femeilor a fulgilor de zăpadă)... scrie Radu Bata la începutul volumului său de poezie, "Le philtre des nuages et autres ivresses" (editura Galimatias, 2014, Franţa).

Putem lovi cu cuvintele, fără niciun mijloc de protecţie, "la tête du pôle monétaire", "les étoiles du marché", "les ambitions du soleil", "mais il ne faut jamais/se moquer des nuages /des nuages/qui nous habitent" (căpăţâna polului monetar, stelele pieţei, ambiţiile soarelui, dar nu avem niciodată voie să ne batem joc de nori, de norii care ne bântuie). Întocmai, după cum o spune şi titlul său, Radu Bata, poet francez născut în România, dansează şi filtrează norii. Scopul său nu este să ne facă să ne temem sau să ne copleşească, şi tot din aceste motive poezia sa nu este nici preţioasă, nici greoaie.

Ea ne vorbeşte cu propriile noastre cuvinte căci poartă în ea propriile noastre ţeluri: temerile cotidiene. Ea, poezia, este "sora de gheaţă": "je vois que mon bonhomme de neige a pris froid je lui ai mis le thermomètre dans la bouche pour en avoir le cœur net" (am văzut că omul meu de zăpadă a răcit i-am luat temperatura pentru a avea conştinţa liniştită). Deoarece este astfel, apropiată nouă, natural apropiată, ea, poezia, nu are nevoie de limite: nu semne de punctuaţie, nici virgule, puncte, iar semnele de ortografie inerente limbii franceze sunt aproape un blestem, un sacrilegiu, într-atât acţionează asemeni unor terminaţii ai unei inefabilităţi care ar fi existat, există, de fapt, într-o altă limbă, mai puţin poluată cu accente ascuţite, grave,
etc. Nici final, deci, ci doar infinit.

Poezia devine, în degetele creatorului ei, o artă nelimitată care transcende timpul, distanţele, barierele umane. Care devine, hai să o spunem pe şleau, medicamentul tuturor bolilor, relelor. Soluţia, dacă doriţi, la relele contemporane care defilează cu o inocenţă crescândă de-a lungul volumului lui Radu Bata: este vorba mai întâi de cotidianul nostru estival, de futilităţile noastre (în "Règlement à l’échéance" : il est bon de collecter/des connaissances/des performances - "Plata la sosire" : este bine să colectezi/cunoştinţele/performanţele), frica de moarte, căutarea, periculoasă, a iubirii absolute ("Je t’aime moi" : j’ai cherché l’amour sur tous les méridiens/du flux danubien au cirque parnassien - "Eu te iubesc, eu": am căutat iubirea pe toate meridianele/de la fluxul danubian la circul parnasian), crizele financiare, frivolitatea unor planete mediatice prea subiective, prea ancorate în faptele diverse ("les codes du journalisme expliqués à mon fantôme" - codul jurnalismului explicat fantomei mele), narcisismul şi egoismul care ne guvernează, din păcate, din ce în ce mai mult ("aussi étonnant que cela puisse paraître/il y en a qui tombent éperdument amoureux/de leur propre personne/sans aucune raison valable/d’autres encore plus pauvres qui font une passion pour l’argent/jusqu’à ressembler aux machines à sous/oubliant même qu’ils ont un cœur à partager" - oricât de ciudat vi s-ar părea/există unii care se îndrăgostesc cu disperare/de propria lor persoană/fără vreun motiv valabil/alţii chiar şi mai sărmani care cad în cap după bani/până la a ajunge să semene cu un distributor de monezi/uitând chiar că mai au o inimă de dat), obsesia şi căutarea unei scăpări cu ajutorul reţelelor sociale ("dès que tu montes dans le train facebook/les statuts défilent comme les poteaux de télégraphe/le carnaval de rio surgit dans ton salon/le salvador tombe amoureux de la côté d’ivoire" - de îndată ce urci în trenul facebook/postările defilează prin faţa ta ca stâlpii de telegraf/carnavalul din rio debarcă în salonul tău/salvadorul se îndrăgosteşte de coasta de fildeţ), visul european şi căutarea unei vieţi mai bune ("je suis devenu français/ce matin/vers 5 heures/moins le quart" - am devenit francez/în dimineaţa aceasta/spre 5/fără un sfert), tancurile ruseşti, căci "iubirea este un război dulce", până la a ajunge la profesiunea de credinţă (pour écrire un poème/on prend des entrefilets/de biographie flottante/pour la coque/des soucoupes volantes - "le bateau ivre" // pentru a scrie un poem/luăm crâmpeie/de biografie flotantă/pentru coca/farfuriilor zburătoare - "vaporul beat"), sau "dans cette existence/j’ai été volontaire/pour faire soigneur de mots" (în această existenţă/am fost voluntar/pentru a deveni îngrijitor de cuvinte), într-o poezie ca "un monde où les paroles sont dans la fosse aux ours je voudrais faire professeur" (într-o lume în care cuvintele sunt aruncate în arena cu urşi aş fi vrut să fiu profesor).

A lua totul în glumă, a râde de tot? Nu aş merge până acolo. Ci aş crede în adaptarea anumitor aspecte cu nepăsarea unui pasager al timpului care ştie că doar poezia ar putea exprima lacrimile, relele, soluţiile epocii noastre. Atât de extraordinar şi de incredibil pe cât vi s-ar putea părea, răspunsul se află în credinţa lexicală: aceste cuvinte care exorcizează relele din noi şi care servesc, sunt utile, din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, pentru a face inventarul lumii în care trăim. Apoi, pentru a explica inextricabila singurătate a oamenilor, aruncaţi în propria lor arenă cu lei, dar şi a lumii. În al treilea rând, pentru a îngriji cu detaşare şi umor ceea ce părea incurabil. În cele din urmă, foarte prozaic şi adevărat, pentru a confirma cuvintele unui mai vechi refren al lui Jacques Brel: "quand il nous reste que l'amour...".

Într-o lume nebună, singura patrie încă locuibilă se află în inima noastră. Radu Bata a dovedit-o în exerciţiul său poetic. Dar cum să-i atingem ţărmul? Un prim pas: citind acest volum de poezie. Căci la începutul tuturor lucrurilor şi tuturor oamenilor se află, în faţa şi împotriva tuturor, cuvântul. Poemul.