Istoricul Margaret MacMillan: „Anul 1914 a inaugurat un secol de războaie“
0
Profesorul de istorie Margaret MacMillan, profesor la Universitatea Oxford, care şi-a lansat în luna septembrie volumul „Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914“, spune că unele dintre cele mai mari catastrofe se întâmplă în urma „accidentelor din istorie“.
La 100 de ani după fatidicul an 1914, care a declanşat Primul Război Mondial, conflagraţia mondială încă suscită interesul istoricilor şi curiozitatea cititorilor pasionaţi de acest subiect. Una dintre cele mai remarcabile radiografii ale evenimentului care a schimbat faţa secolului al XX-lea e semnată de istoricul canadian Margaret MacMillan (72 de ani) şi are un titlu incendiar: „Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914“. Scrisă cu talent narativ, bine documentată şi având ritmul epic al unui roman de aventuri, cartea lui Margaret MacMillan a fost tradusă recent şi în limba română, la Editura Trei. Autoarea a fost prezentă la Bucureşti, unde şi-a lansat volumul, prilej cu care am
stat de vorbă cu ea despre capcanele şi frumuseţile „meseriei“ de istoric.
„Weekend Adevărul“: Când aţi început să fiţi interesată de istorie?
Margaret MacMillan: Nu ştiu când am început să fiu interesată, dar cred că am fost dintotdeauna interesată. Probabil de când am devenit conştientă de propria persoană şi de când am început să citesc. Pentru că mie mi-au plăcut întotdeauna poveştile. Şi o întrebam întotdeauna pe mama cum era pe vremea când ea era mică şi ce făceau oamenii pe atunci. Şi la fel îi întrebam şi pe bunicii mei. După aceea au venit cărţile de istorie pentru copii, care mi-au plăcut la nebunie.
Şi de ce secolul al XX-lea? Aveţi mai multe cărţi care se ocupă de această perioadă.
Cred că a fost un accident, de fapt. Pe mine m-a interesat, la început, secolul al XVI-lea şi n-am crezut niciodată că o să mă ocup de secolul al XX-lea sau de secolul al XIX-lea. Dar, cu timpul, au început să mă intereseze aceste perioade. Şi am devenit interesată mai ales de Imperiul Britanic, probabil şi din cauza faptului că sunt, parţial, canadiancă şi mi-am făcut teza de doctorat pe India în timpul Imperiului Britanic. Şi aşa am ajuns la secolul al XIX-lea. După care a început să mă preocupe tot mai mult Canada secolului al XX-lea.Şi, apoi, secolul al XX-lea la modul general. Aşa că, în acest moment, cred că m-am blocat în acest subiect şi nu mai pot scăpa de el.
Istoria e o ficţiune, aşa cum spune redutabilul istoric Eric Hobsbawm?
Nu cred, dar istoria e un act creativ. Practic ceea ce facem noi, ca istorici, e să luăm o perioadă care ne interesează şi să spunem poveşti despre acea perioadă, deci există întotdeauna posibilitatea de a alege. Însă trebuie să spunem lucrurile aşa cum s-au întâmplat ele, nu putem inventa poveşti sau dovezi. Aşadar, nu cred că există ceva ficţional în munca istoricului, ci mai degrabă ceva creativ. Ficţiunea ţine mai degrabă de domeniul literaturii.
ÎNFRUNTAREA MARILOR IMPERII
Aşadar, istoricul creează, dar nu inventează. Totuşi, cât de subiectiv poate fi un istoric?
Cred că orice istoric sau orice persoană preocupată de o temă anume are propria lui viziune subiectivă, vine cu propriile sale prejudecăţi sau parti-pris-uri. Şi fiecare generaţie pune propriile sale întrebări despre trecut. Pe vremea când eram tânără, nimeni nu punea problema istoriei din perspectiva feminină, dar apoi, când mişcarea feministă a luat avânt, istoria femeilor a devenit deodată foarte interesantă şi importantă. Şi la fel s-a întâmplat cu istoria gay-ilor sau a clasei muncitoare. Dar cred că o anumită distanţă e întotdeauna folositoare şi mi-am dat seama de acest lucru pentru că sunt canadiancă. Şi e bine să fii canadiancă şi să scrii despre înfruntarea marilor imperii pentru că nu sunt pusă în situaţia de a-mi apăra ţara. Dacă aş fi fost din Germania sau din SUA, ar fi fost mult mai greu. De pildă, ca istoric german, ar fi trebuit să iau o poziţie faţă de ţara mea. Aşa că da, cred că distanţa e bună.
De ce a fost 1914 un an atât de diferit faţă de restul perioadei?
E o întrebare foarte dificilă. Cred că ceea ce a făcut ca acest an să fie diferit faţă de restul a fost, pe de o parte, faptul că Europa trecuse deja prin câteva crize cărora le supravieţuise, fără să se ajungă la război. Sunt câteva lucruri punctuale care au făcut diferenţa. Un sentiment de automulţumire, o anumită blazare care i-a făcut pe oameni să nu ia în serios ideea de criză atunci când trebuia s-o facă. În plus, cred că toate acele crize de până atunci lăsaseră nişte urme în conştiinţa publică. Oamenii îşi aminteau multe lucruri. Într-una dintre perioadele de criză de până la 1914 Austro-Ungaria a bătut în retragere, ceea ce n-au mai făcut după aceea. În criza anterioară, Germania nu a înfruntat Austro-Ungaria, în cea de acum, a făcut-o. După cum, în criza anterioară, Rusia a dat înapoi, ceea ce nu s-a mai întâmplat după 1914. Aşadar, amintirea tuturor acestor perioade de criză de până la 1914 a fost foarte importantă. De asemenea, cred că ceea ce a făcut din 1914 un an special a fost faptul că oamenii au luat în acel an decizii în mod deliberat, în cunoştinţă de cauză, şi aceste decizii au dus mai departe la război. Înainte de asta au decis să nu-şi asume aceste lucruri, acum, însă, şi le-au asumat întru totul.
Se poate spune, deci, că războiul a fost inevitabil?
Nu cred. Fiindcă puţine lucruri în istoria acestei lumi sunt inevitabile. Cred că există elemente care ţin de alegerile pe care oamenii le fac. Şi cred că a spune că războiul a fost inevitabil e un lucru destul de periculos, pentru că atunci înseamnă că nu mai e nimic de făcut. Nu cred că Primul Război Mondial a fost inevitabil, dar la sfârşitul lui iunie 1914 era deja prea târziu pentru a-l mai putea opri. Până atunci, se mai putea face câte ceva, aşa cum s-a făcut în celelalte situaţii de criză de până atunci.
Titlul cărţii dumneavoastră e unul foarte provocator: „Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914“. Ne puteţi explica această alegere?
Ceea ce m-a surprins mereu în timpul documentării pentru această carte, timp în care m-am gândit mult la cele întâmplate, a fost faptul că Europa a avut, într-adevăr, o lungă perioadă de pace. Şi Europa nu a avut, după cum se ştie, o istorie prea paşnică. Secolul al XIX-lea a fost pentru Europa un secol de pace, pentru că, după încheierea războaielor napoleoniene, n-a mai fost niciun război notabil până la Primul Război Mondial. Sigur că au mai fost războaie mici, cum au fost cele din jurul unificării Germaniei sau cel din Crimeea, dar ele au fost destul de scurte, de obicei războaie între două ţări, încheiate cu o pace sau o înţelegere comun avantajoasă. Aşadar, întrebarea e cum de aceste forţe care au menţinut pacea pentru o perioadă atât de lungă au pierdut controlul şi s-a ajuns la război? Deci, cumva titlul are un dublu înţeles: pentru că acest război nu doar că a încheiat o lungă perioadă de pace, dar a anulat pacea pentru tot secolul al XX-lea. Pentru că pacea încheiată la finalul războiului nu a fost una de durată. Deci, nu doar că a pus capăt păcii, dar a şi inaugurat un secol de războaie.
De multe ori în cartea dumneavoastră faceţi comparaţii între evenimentele de atunci şi unele mai recente, chiar contemporane. Se repetă istoria?
Nu cred că se repetă vreodată, pentru că întotdeauna circumstanţele şi combinaţiile dintre evenimente sunt diferite, dar sigur că pot exista asemănări. Şi cred că tocmai asta ne îngrijorează când vorbim de prezent. Pentru că suntem într-o perioadă tumultuoasă, în care lucrurile se schimbă rapid şi oamenii încearcă să analizeze perioade asemănătoare pentru a găsi explicaţii sau pentru a anticipa lucrurile. De exemplu, mulţi compară prezentul cu perioada Războiului de 30 de ani şi se întreabă dacă vom avea o perioadă prelungită de conflicte, ca atunci. Dar cred că se referă mai curând la situaţia din Orientul Mijlociu decât la aceea din Europa. Şi cred că oamenii sunt atenţi la toate aceste asemănări, cum ar fi rivalitatea dintre marile puteri sau schimbarea polilor de putere. Adică, înainte de 1914 aveam o putere hegemonică, Imperiul Britanic, a cărui putere era disputată de celelalte puteri. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi acum, când puterea pe care o are SUA e revendicată şi de alte state. Şi, de obicei, în astfel de situaţii, apariţia unui război e inevitabilă, pentru că atunci când o putere se ridică, cealaltă apune. Dar nu se întâmplă întotdeauna aşa. După cum ştiţi, între Marea Britanie şi SUA au existat tensiuni înainte de Primul Război Mondial şi oamenii din amândouă ţările vorbeau de un război iminent. Dar au reuşit să negocieze şi să-şi rezolve paşnic neînţelegerile, aşa încât relaţia lor s-a îmbunătăţit. Bineînţeles că sunt destule asemănări cu perioada de dinainte de 1914, care ne-ar putea face să ne gândim dacă nu cumva urmează o catastrofă de proporţiile primei conflagraţii mondiale. ;
“ Bineînţeles că sunt destule asemănări cu perioada de dinainte de 1914, care ne-ar putea face să ne gândim dacă nu cumva urmează o catastrofă de proporţiile primei conflagraţii mondiale.
„Îmi plac biografiile“
Folosiţi foarte mult în volumul dumneavoastră relatările la persoana I. De ce e important ca o carte de istorie să folosească acest tip de discurs personal?
În primul rând, pentru că atrage cititorul şi-l face să fie interesat de ceea ce citeşte. E important ca oamenii să citească istoria cu plăcere. Şi cred că spunând poveşti şi redând vocile celor care au fost de faţă la acele evenimente este un mod de a-i atrage pe cititori. Dacă spun, pur şi simplu, că mulţi germani sau mulţi englezi erau îngrijoraţi de izbucnirea războiului, nu e la fel de viu şi de credibil ca a insera un pasaj dintr-un jurnal în care cineva scrie: m-am trezit dimineaţă şi am izbucnit în hohote, fiindcă sunt îngrozit de ceea ce ar putea să se întâmple cu noi. Şi ne ajută să ţinem minte că acei oameni, martori sau actori ai evenimentelor, erau oameni ca noi, nu nişte personaje îmbrăcate în haine caraghioase. Sunt oameni vii care au reacţii şi emoţii, la fel ca noi. Şi cred că trebuie să avem întotdeauna în minte acest aspect atunci când vorbim despre istorie.
Deci, într-un fel, umanizaţi istoria.
Da, cred ca da. E ceea ce-mi place să fac, adică să citesc despre oameni. Îmi plac biografiile, autobiografiile, memoriile, scrisorile, şi cred că multora dintre noi ne place acest gen de literatură. Cred că spun poveştile aşa cum mi-ar plăcea mie să le citesc. Sau, cel puţin, asta încerc să fac.
Mai este Primul Război Mondial, după 100 de ani, un subiect care conţine necunoscute, mistere? E istoricul un fel de detectiv?
Da, cred că suntem, într-un fel, nişte detectivi. Şi cred că istoricii preocupaţi de acest eveniment au încercat să rezolve un mister: cum de s-a întâmplat ca un continent atât de bogat şi de prosper, care a cunoscut un progres incredibil în secolul al XIX-lea, să-şi provoace singur o asemenea traumă? Şi aceasta este o întrebare la care încă nu avem un răspuns definitiv. De aceea continuă să apară cărţi despre Primul Război Mondial. Nu cred că există o explicaţie completă pentru acest eveniment nefericit. Cred că putem vedea, pas cu pas, cum s-a ajuns la acest război, dar o explicaţie globală, cu toate nuanţele necesare, e imposibil de dat. Lenin a spus că e foarte clar că asta e ultima criză a capitalismului. Dar cred că nimic nu e clar, de fapt
Aşadar, consecinţele sunt clare, dar cauzele nu.
Exact. Şi cel mai îngrozitor e că s-ar putea ca totul să fi fost un accident, fără mari cauze complicate. Pur şi simplu, nişte oameni care au acţionat prosteşte. A.J.P. Taylor, care a fost un mare istoric englez, a spus, la un moment dat, că noi, oamenii, credem întotdeauna că marile evenimente trebuie să aibă şi nişte cauze la fel de mari. Dar, uneori, ele nu au cauze măreţe. Şi sunt doar nişte accidente. Adică, lucrurile ar fi putut să se întâmple altfel, în alte circumstanţe. Şi trebuie spus că, în 1914, oamenii erau destul de optimişti. Mulţi spuneau, la fel ca Churchill, că lucrurile au început să devină mai bune. Existau discuţii între Marea Britanie şi Germania şi chiar exista speranţa că lucrurile se vor rezolva într-o manieră paşnică. Nimeni nu bănuia ce se va întâmpla. Şi da, accidentele se întâmplă în istorie mai mult decât am vrea noi să credem. Dacă Franz Ferdinand nu s-ar fi dus în acea zi la Sarajevo şi dacă n-ar fi insistat să-şi continue vizita, şi după primul atentat, lucrurile s-ar fi întâmplat, poate, altfel. ;
“ Nu cred că Primul Război Mondial a fost inevitabil, dar la sfârşitul lui iunie 1914 era deja prea târziu pentru a-l mai putea opri.
Istorie şi diplomaţie
Foto: Teodora Ivan
„Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914“ este un tur de forţă prin istoria şi diplomaţia sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutului de secol al XX-lea. Concentrându-se pe contextul cultural, social, politic care a pregătit izbucnirea războiului, cartea lui Margaret MacMillan, reputat profesor la Universitatea Oxford şi autoarea mai multor cărţi dedicate secolului al XX-lea, arată, de fapt, cum mai mulţi lideri inteligenţi şi-au condus ţările, cu bună ştiinţă, într-o luptă care a transformat lumea din temelii. Într-un tablou panoramic care reuneşte informaţie istorică atent documentată, analize aplicate, revelaţii din arhive, fragmente de corespondenţă privată, dar şi anecdotică plină de culoare, portretizări expresive şi incursi-
uni pasionante în antropologia culturală, MacMillan explorează perioada premergătoare izbucnirii Primului Război Mondial, în încercarea de a descifra cauzele care au adus, după o îndelungată perioadă de pace şi prosperitate pe continentul european, la marşul nesăbuit către o conflagraţie de proporţii mondiale.
Scris cu vervă, într-un stil alert şi captivant, volumul reuşeşte rara performanţă de a se adresa cu aceeaşi relevanţă unei palete largi de cititori, cucerind deopotrivă interesul specialiştilor, pe cel al pasionaţilor de istorie, diplomaţie, relaţii internaţionale, ştiinţe socio-politice şi militare, dar şi al publicului larg. O carte de proporţii epice, alcătuită nu numai cu acribia istoricului, dar şi cu gândirea eliberată de clişee a analistului contemporan.
Ofiţer al Ordinului Canadei
Numele: Margaret MacMillan
Data şi locul naşterii:
23 decembrie 1943, Toronto, Canada
Studiile şi cariera:
Profesor de istorie internaţională la Oxford University, unde este director la St Antony’s College.
A fost rector al Trinity College şi profesor de istorie la University of Toronto, iar anterior la Ryerson University.
Cea mai recentă carte a sa este „The War that Ended Peace“/ „Războiul care a pus capăt păcii“.
În 2006, MacMillan a fost învestită cu titlul de Ofiţer al Ordinului Canadei.
Locuieşte în: Londra.
Se încarcă comentariile...
