Constelaţiile totalitarismului

Teze şi antiteze la Washington, cea mai recentă carte apărută în România a profesorului Vladimir Tismăneanu (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2017), beneficiază de o consistentă prefaţă semnată de Marius Stan. Discipol, colaborator (îmi vin acum în minte excelentele Dosar Stalin şi Dosar Lenin întocmite de Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan) şi prieten al politologului de la Maryland.

Prefaţa intitulată Pedagogia memoriei. Vladimir Tismăneanu şi proza politică românească mi se pare a avea anvergura unui veritabil studiu critic. Stabileşte filiaţii ( Vladimir Tismăneanu face parte dintre cei pe care Raymond Aron îi numea „intelectualii critici“), reafirmă calitatea de „spectator angajat „ al autorului cărţii. Îl situează pe Vladimir Tismăneanu în rândul membrilor familiei spirituale a lui Aron, definindu-l drept „purtător de tradiţie şi pasiunea aroniană, deopotrivă întru apărarea valorilor societăţii democrat-liberale şi întru salvgardarea acelor norme conversaţionale informat-civilizate din cadrul unei cetăţi“. În opinia lui Marius Stan, marele gânditor francez, adesea citat în studiile, notele şi eseurile care conferă substanţă cărţii, reprezintă pentru Vladimir Tismăneanu o „ sursă pentru o ideologie intelectuală integral asumată“.

În aceeaşi categorie a „surselor“, a biografiilor, modelelor şi bibliografiei, tot atâtea garanţii că şi diletantismul, şi lăutărismul sunt cu tărie dezavuate şi eliminate din carte, ea însăşi un argument în favoarea actualităţii kremlinologiei, se mai numără alte câteva nume.  Le menţionez pe cele ale lui Tony Judt (acestuia Vladimir Tismăneanu i-a consacrat un In memoriam, inserat în a doua secvenţă a cărţii) sau Leszek Kolakowski.  A cărui sintagmă diavolul în istorie i-a sugerat profesorului de la Maryland scrierea unei masive cărţi consacrată esenţei religiile seculare, analizei totalitarismului, carte fundamentală în vederea susţinerii tezei că veacul al XX lea „nu a fost secolul conflictului între fascism şi comunism, deşi încleştarea cea mai teribilă a acestui veac şi a celui de-al Doilea Război Mondial a fost, desigur, aceea întra Armata Roşie şi Wermacht“ (idee reluată în eseul Adevăratul conflict al secolului al XX lea). Mai citez şi numele unor Arthur Koestler, Martin Malia, Francois Furet sau Adam Michnick, chiar dacă găsim în carte multe precizări şi distanţări faţă de cele susţinute de fostul disident polonez. Şi, în fine, last but not least, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

În eseul intitulat Hermeneutica libertăţii găsim o amplă şi convingătoare motivaţie a acestei opţiuni fundamentale. Care justifică, cred,şi titlul (nu se poate ca şi numai zărindu-l într-un raft de librărie să nu te duci cu gândul la celebrissima emisiune Teze şi antiteze la Paris de la Europa Liberă), şi faptul că volumul este dedicat memoriei Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca şi a lui Alain Paruit.

Citez, în consecinţă, câteva fragmente din eseul Hermeneutica libertăţii. „O spun cu deplină responsabilitate şi convingere - în cultura română a ultimelelor decenii, Monica Lovinescu a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea pretenţiilor ideologice ale acestei forme de totalitarism. A surprins legăturile în adâncime, infraraţionale, dintre comunismul românesc (şi nu numai) şi variile încarnări ale fascismului. Când regimul comunist a îmbrăţişat temele, fantasmele şi obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist“. Reprezentanţi a ceea ce Vladimir Tismăneanu numeşte „patriotismul liberal“, adică al unui „sentiment naţional sobru care nu se jenează de valorile umaniste în care crede şi care nu pactizează cu pompierismul şovin ori cu doctrinarismul descărnat al unei stângi tot mai descărnate“ ( apropo, atrag atenţia asupra extrem de interesantelor nuanţări ale acestor concepte, aşa cum se găsesc ele în câteva eseuri din cartea ce prilejuieşte aceste însemnări), Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au avut, şi după părerea mea, un rol fundamental într-o Românie tot mai deficitară în atitudini şi valori ferme, în schimb tot mai dispusă la fel de fel de pactizări. Fiindcă şi la noi au existat - şi aici citez un fragment din eseul Aneantizarea persoanei morale- „intelectuali de marcă“ ce „şi-au trădat vocaţia critică şi au acceptat pactul cu diavolul, cu tirania ideologică“.

Iată de ce nu mi se pare defel abuzivă decizia lui Vladimir Tismăneanu de a-i aşeza alături pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Albert Camus (a se vedea eseul pe această temă publicat în cuprinsul secvenţei Minima Moralia. Poziţii etice în sens larg. Şi pentru că tot am invocat numele autorului Ciumei, trimit la eseul Gloria victis şi sângele maghiar în care Vladimir Tismăneanu inserează ample pasaje din exemplara luare de poziţie a marelui intelectual francez după reprimarea în sânge a Revoluţiei de la Budapesta din 1956.

Peste tot, în cele trei secvenţe ale cărţii –prima, intitulată Cosmopolis.Chestiuni generale şi universale, cu un bine cumpănit caracter teoretic, celelalte două, Minima moralia. Poziţii etice în sens larg şi, respectiv, Pinacoteca malefică, gândite parcă anume spre a exemplifica, argumenta, justifica cele susţinute în prima parte, ne întâmpină un anume patetism, unul de bună calitate, al scriiturii. Fiindcă da, are dreptate Cătălin Avramescu atunci când susţine, într-un minitext reprodus pe coperta a patra a cărţii, că nu poţi gândi cu calm despre „pasiunile extreme“. Tot pe coperta a patra, Adriana Babeţi invocă o anumită îndârjire pe care eu o regăsesc în consecvenţa cu care Vladimir Tismăneanu reface „biografiile nomenclaturii comuniste“. Acea nomenclatură ce a confirmat zicerea lui Stalin potrivit căreia „cadrele decid totul“.

Există, de asemenea, în această carte de proză politică, cum o numeşte undeva în prefaţă Marius  Stan, o benefică amprentă a profesorului (nu, în nici un caz volumul nu poate fi acuzat de didacticism). Vladimir Tismăneanu nu doar că se serveşte el însuşi de bibliografie, ci face recomandări bibliografice. Ceea ce, în opinia mea, e foarte bine.

Vladimir Tismăneanu - TEZE ŞI ANTITEZE LA WASHINGTON; Prefaţă de Marius Stan; Colecţia Constelaţii;Editura Curtea veche, Bucureşti, 2017