Cenzură, cenzori şi cenzuraţi în România din perioada comunistă

Profesorul universitar clujean Liviu Maliţa ne este cunoscut îndeosebi, din punct de vedere ştiinţific, de bună seamă, datorită unei serii întregi de cărţi consacrate investigării felului în care s-a manifestat cenzura în România din anii dictaturii comuniste

Coordonării unui proiect de cercetare, concretizat editorial în două volume intitulate Viaţa teatrală în şi după comunism şi Cenzura în teatru, volume apărute în anul 2006 la editura clujeană EFES, i-au urmat şi alte cărţi, de astă dată lucrări de autor, aşa cum sunt Teatrul românesc sub cenzura comunistă (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2009) şi Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 şi 1977 (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016). Demnă de semnalat este şi cartea Ceauşescu- critic literar, apărută la editura Vremea în 2007, volum în care Liviu Maliţa a antologat, în principal, discuţiile pe care Nicolae Ceauşescu le-a avut, îndeosebi în primii ani ai „domniei sale”, cu creatorii din literatură, cinematografie şi teatru. Acestor titluri li se alătură acum o altă carte extrem de importantă. Intitulată semnificativ Cenzura pe înţelesul cenzuraţilor, apărută în 2016 la editura bucureşteană Tracus Arte.

Coperta cărţii mi se pare extrem de semnificativă. Liviu Maliţa şi editorii săi au optat pentru un instantaneu dintr-un excepţional spectacol cu Electra, spectacol semnat regizoral de Mihai Măniuţiu. Montat iniţial la Teatrul din Oradea şi transferat apoi la Naţionalul „Radu Stanca” din Sibiu. Fotografia o înfăţişează pe protagonista aflată în război cu lumea totalitară din Cetatea Argos (Mariana Presecan), cu un căluş în gură, în faţa având un viorist. Al cărui rost era acela nu de a-i alina suferinţa, ci de a-i acoperi Electrei şi cele mai mici zbateri de protest.

Între anii 1949 şi 1977, anul când a fost demagogic desfiinţată, cenzura şi întruchiparea ei (DGPT, respectiv CPT) au jucat perfect rolul vioristului.

La urma urmei, ambiţia lui Liviu Maliţa este aceea de a explica pe înţelesul feluritelor Electre modul în care şi-a îndeplinit misiunea şi şi-a acordat cinic vioara instrumentistul în cauză. Instrumentist devenit fatidic instrument al ideologiei comuniste. Liviu Maliţa devoalează felul, strategiile şi armele în, cu prin care au vegheat la puritatea respectivei ideologii în teatru, în literatură, în cinematografie şi televiziune partidul şi Securitatea. Aceasta fiindcă acţiunile organului specializat (numit în timp fie DGPT, fie CPT) i s-au asociat polimorf diverse nivele ale conducerii de partid, dar şi poliţia politică.

Autorul cărţii, Liviu Maliţa, a exercitat, în principal, o pasionată, o ostenitoare muncă în arhive. Identificând înscrisuri, note interne, acte constatative, evaluări, procese verbale, dar şi acte cu caracter normativ care au jalonat munca sus-numitelor instituţii şi a angajaţilor săi.  Cum, cu notabila excepţie a prim-secretarului/ secretarului general al PMR/PCR, oricine putea fi cenzurat- „chiar şi membrii Biroului CC al PCR şi conducerea superioară a Consiliului de Miniştri”, aceasta fiindcă „obsedat de propria impostură, regimul suspecta pe toată lumea, iar scriitorii şi artiştii erau prioritar luaţi în cătare”, munca lui Liviu Maliţa a fost, neîndoielnic, extrem de dificilă.

Intenţia cercetătorului a fost aceea de a clarifica şi explica modalităţile prin care se exercita cenzura. De a elucida natura şi amplitudinea relaţiei dintre cenzorii calificaţi, anume plătiţi pentru aceasta, şi alte organisme, aflate uneori într-o nedeclarată concurenţă. O liotă de instrumente prin intermediul cărora se exercita puterea comunistă. Semnatarul cercetării şi-a propus deopotrivă să lămurească felul în care era draconic reglementată non-relaţia dintre cenzorii obligaţi să rămână invizibili şi cei cenzuraţi. Aflăm astfel din cartea lui Liviu Maliţa care erau normele de conduită, „regulile de bună purtare” pe care era obligat să le respecte negreşit un cenzor şi cum era evaluată munca sa.

Nu a fost nici un moment în intenţia semnatarului cărţii Cenzura pe înţelesul cenzuraţilor să elaboreze un tratat cu aspiraţii teoretice. Tocmai de aceea mi se par uşor exagerate observaţiile - unele cu caracter niţeluş cam egocentric - formulate în cronica consacrată respectivei cărţi de Nicolae Manolescu în România literară nr. 34/2016.

Există în cartea lui Liviu Maliţa suficiente note bibliografice de subsol, dar sunt de acord cu Nicolae Manolescu în clipa în care îi reproşează volumului absenţa unei bibliografii generale finale. Ca şi absenţa citării lucrărilor fundamentale ale lui Adrian Marino. E vorba despre Cenzura în România (2000) şi Libertate şi cenzură în România. Ar mai fi de semnalat transcrierea nu riguros exactă a unor nume de persoane (ca, de pildă, Alinta şi nu Linta Ciurdăreanu) ori a unor titluri de piese de teatru (Omul din Ceatal şi nu Omul din cetate, scriere a lui Mihai Davidoglu).

Cred, de asemenea, că ar fi meritat să fie nuanţate şi detaliate specificităţile  raporturilor dintre cenzură şi un D. R. Popescu, de pildă, destul de indiferent şi nu prea implicat în salvarea scrierilor sale de foarfecele cerberilor comunişti, ca şi dedesubturile relaţiei înşelător-ticăloase dintre cenzură şi piesele unui Paul Everac. Indiferent că e vorba despre Un fluture pe lampă sau A cincea lebădă.

Liviu Maliţa - CENZURA PE ÎNŢELESUL CENZURAŢILOR, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016