Furturi de tablouri

Însemnările care urmează n-au nici o legătură cu foarte mediatizatul caz al unui fost ministru, care, dacă am înţeles bine, n-a furat, ci a cumpărat tablouri. Mă gândesc mai demult la subiectul din titlu. Am citit câteva cărţi în legătură cu furturile unor tablouri mai mult sau mai puţin celebre.

Există mai multe feluri de asemenea furturi. Cel dintâi de care am luat cunoştinţă face parte dintr-un roman. Şi nu e propriu vorbind un furt al unui tablou. Un mare colecţionar din romanul lui G. Călinescu „Bietul Ioanide” fură inima unei doamne, căsătorindu-se cu ea, în scopul de se putea afla în preajma unui tablou aflat în posesia acesteia, de care era de fapt îndrăgostit.

Nu toate furturile sunt neapărat furturi în sens propriu. Între 1940 şi 1945, numeroşi evrei, renumiţi colecţionari de artă, din Franţa ocupată, s-au văzut siliţi să-şi vândă la preţuri modice opere ale unor mari artişti din toate timpurile, fiindcă naziştii le interziceau să le deţină în proprietate. Cumpărătorii erau nişte interpuşi, care le revindeau în majoritatea cazurilor unor colecţionari de peste Ocean. După război, foştii posesori sau urmaşii lor au pornit pe urmele operelor cu pricina, dar recuperarea n-a fost simplă, fiindcă tablourile fuseseră vândute cu acte în regulă, chiar dacă la subpreţ. Piaţa de artă nu mai era decât o ficţiune în perioada Ocupaţiei, iar negocierile, false. Un furt de-adevăratelea a fost, tot atunci, transportarea în Germania a sute de opere, care nu putuseră fi ascunse, din muzeele franceze. Recuperate în parte. Cifre publicate recent de o avocată care s-a consacrat identificării operelor furate în Franţa în timpul războiului arată că procentul celor recuperate depăşeşte cu puţin 20%.

Un furt major s-a petrecut în România după 1948. Poate şi în alte ţări comuniste, nu ştiu. Numeroşi posesori, nu neapărat colecţionari, de opere de artă şi le-au văzut confiscate de autorităţi. Dat fiind că destule erau clasate de cenzură în categoria artei decadente şi, aşadar, nefrecventabile, ele n-au ajuns în muzee, ca să poată fi admirate de toţi oamenii muncii, ci în posesia unor demnitari ai regimului comunist. Nu ştiu pe ce cale. Regretatul critic de artă Radu Bogdan mi-a povestit, într-una din emisiunile de la „Profesiunea mea, cultura” de pe ProTv, istorii incredibile privitoare la soarta unor tablouri. Iată un exemplu. Regimul obişnuia să facă din când în când cadouri vizitatorilor de seamă din străinătate. Considera, desigur, că operele confiscate îi reveneau de drept, aşa că proceda cu ele cum găsea de cuviinţă. Autor al unei monografii despre Ion Andreescu, Radu Bogdan a ţinut morţiş să dea de urma unui tablou al acestuia despre care bănuia că fusese cadorisit de către Gheorghiu-Dej lui Tito, înainte de ruperea, timp de un deceniu, a relaţiilor dintre România şi Iugoslavia. Trebuie să-l fi cunoscut pe Radu Bogdan ca să înţelegi cum a reuşit să ajungă la Belgrad, în acele vremuri, ferm convins că mestecenii lui Andreescu se află în biroul lui Tito, şi să aştepte la hotel trei zile pentru ca tabloul să-i fie adus. N-a avut şansă: i s-a prezentat o copie. Întors în ţară, a aflat după un timp ce se întâmplase. Desprinzând tabloul de pe perete, se constatase că în spate era un întreg dispozitiv de ascultare. Cu acea ocazie, Tito l-a eliminat pe omul numărul doi al regimului şi a divorţat de Iovanca Broz, implicaţi, amândoi,  într-o tentativă de lovitură de stat. N-am idee dacă şi câte opere confiscate la începutul anilor 1950 au revenit proprietarilor deposedaţi abuziv. Imediat după 1989, s-a vorbit despre eventuale procese, dar tema a căzut ulterior în desuetudine.

Din fericire, după apariţia unei pieţe de artă în sfertul de secol de după revoluţie, n-a apărut şi o mafie a furturilor de tablouri. Poate că nu sunt eu informat, dar nu cunosc cazuri de astfel de furturi. Unicul de care îmi amintesc a fost acela, cu mult mai vechi, de la muzeul Brukenthal de la Sibiu, ai căror hoţi erau cu siguranţă profesionişti. Unul din tablouri a fost regăsit de curând. Tinerii români care au furat nu demult dintr-un muzeu olandez câteva capodopere n-au ştiut ce să facă cu ele şi le-au ars. Comanditarii şi-au dat seama, se vede, de dificultatea de a le scoate pe piaţă. Nu se ştie despre aceştia din urmă decât că nu erau români. S-a vorbit de mafia rusească.

Ca şi cărţile, au şi tablourile soarta lor. Inclusiv cele furate.