Când tragedia vine pe muzică de Bach. 100 de ani de la naşterea lui Dinu Lipatti, cel mai mare pianist român

Când tragedia vine pe muzică de Bach. 100 de ani de la naşterea lui Dinu Lipatti, cel mai mare pianist român

Dinu Lipatti; Grafică: Florian Marina

Viaţa lui Dinu Lipatti s-a scurs într-un allegro brillante, cu bemolul modestiei şi diezul exigenţei la cheie. De la „micul Mozart“ a ajuns să fie reputat de propriul său nume, în numai 33 de ani. Pe 19 martie se împliesc 100 de ani de la naşterea sa, aşadar un secol cu Lipatti şi nicio zi fără, căci avea dreptate când considera că operele magistrale trăiesc veşnic.

Ştiri pe aceeaşi temă

Luna mai, 1922. La Ateneul Român din Bucureşti se desfăşoară un concert de muzică clasică, cu sala plină, cum se obişnuieşte. Pe scenă, un băieţel de 5 ani, îmbrăcat din cap până-n picioare într-un costum de catifea neagră, stă aşezat, cuminte şi cam timid, în faţa unui pian, în timp ce tatăl său stă aplecat asupra lui şi îi şopteşte încurajări, să cânte. Începe. Nimic din repertoriul internaţional, băieţelul cântă o serie de piese compoziţie proprie! Sala este în extaz, aplaudă în neştire. Totul a fost minunat. Bucureştiul a fost martor la opera timpurie a unui viitor maestru al pianului, este de netăgăduit. La finalul concertului, drept răsplată, băieţelul a primit un căţeluş fox terrier şi a părăsit incinta Ateneului strângându-l la piept, încântat. Acest întreg episod a fascinat o fetiţă aflată în audienţă, şi ea tot în vârstă de 5 ani, care avea să devină tot pianistă şi, în plus, soţia artistului.

Ritmul

Micul interpret care a uimit spectatorii Ateneului Român în primăvara lui 1922 se numea Constantin Lipatti. I se spunea Dinu, un alint. S-a născut în Bucureşti, în cea mai grea vreme cu putinţă, în vremea războiului mondial. În 1917, când România se afla sub aspra ocupaţie germană, pe 19 martie, în casa familiei Lipatti, pe strada Grigore Alexandrescu nr. 17, a apărut primul născut. Micul Dinu intra într-o familie de împătimiţi ai muzicii: Theodor Rosetti, diplomat de carieră, era pasionat de vioară, iar Anna, născută Racoviceanu, era pianistă. În fine, interesul mergea şi mai departe, până la bunicul Constantin Lipatti, care era un mare cântăreţ la chitară şi flaut.

Micul Lipatti a simţit ritmul muzicii înainte de a învăţa să meargă; sursa foto: dinulipatti.org

N-a durat nici măcar un an până când copilul a dat semne că simte ritmul muzicii. Nu pronunţa încă prea multe cuvinte când reproducea întocmai fragmente scurte de melodii, fredonate murmurat de către bona sa. Era un băieţel mereu serios, cu ochii mari şi negri, sensibil şi gingaş, care se distra numai cu jucării muzicale – ce găseau şi părinţii prin Bucureştiul prăpădit de război sau ce încropea el din obiectele găsite prin casă. Totul, până-ntr-o zi, când Theodor Lipatti şi-a găsit băiatul în faţa pianului – cântând, nu zdrăngănind. Mare i-a fost uimirea: cânta, nici mai mult, nici mai puţin, un menuet de Mozart, pe care probabil îl memorase doar auzindu-l la mama sa. Astfel că s-a luat decizia ca lui Dinu să i se aducă un profesor de muzică. Iosif Paschill, pianist, dirijor de cor şi compozitor, fondator al muzicii din orgă din România, a fost ales să îl îndrume muzical pe Dinu. El a fost cel care a pus pe note şi a cules scurtele piese care ieşeau din mintea fragedă a copilului, inspirat de diversele întâmplări din familie sau de oamenii din jurul său. Toate au fost cuprinse în caietul „Din compoziţiile micului Dinu“.

În 1921, după ce deja susţinuse primul său concert de pian public, sub egida unei societăţi caritabile, Dinu a fost botezat religios. Theodor Lipatti, mare colecţionar de viori, se împrietenise cu maestrul George Enescu. I-a cerut lui să-i fie naş de botez. Şi-a fost. Şi Dinu Lipatti a concertat la botezul său, în compania restrânsă a familiei.

Părinţii lui Dinu, Anna şi Theodor, erau pasionaţi de muzică; sursa foto: dinulipatti.org

Povestea cu păcăleala

Când a împlinit 8 ani, Dinu a început riguros studiile muzicale. De acum înainte avea să se afirme precum eroii din basme, ca vântul şi ca gândul. „Într-o zi mohorâtă de toamnă, un copil mic, plăpând, îmi era adus de părintele său care îmi cerea să-i servesc odraslei drept dascăl muzical. Când l-am întrebat ce ştie, mi-a răspuns - «Nimic». Nu cunoaşte nici numele notelor, însă cântă la pian după ureche şi compune. Mai văzusem eu de-alde ăştia în camera mea, aşa că nu-mi făceam iluzii. Plictisit, i-am cerut copilului să se aşeze la pian. De data aceasta, însă, păcălitul eram eu“, nota profesorul Mihail Jora, în 1925. Jora nu l-a învăţat numai pianul, ci l-a instruit şi în ceea ce priveşte solfegiul şi armonia.

Dinu Lipatti, alături de profesoara sa, Florica Musicescu, şi de familia lui; sursa foto: dinulipatti.org

Deşi era şcolit acasă, din cauza stării sale fizice fragile, Dinu Lipatti a fost un elev model. Primul mare test al său a fost pe 13 mai 1928, când a revenit pe scena Ateneului Român, în cadrul unui festival organizat de Societatea Principele Mircea. A fost un succes: „Astăzi, după trei ani de studii serioase cu profesorul Mihail Jora, Dinu Lipatti este un virtuoz al pianului. Duminică nu s-a înfăţişat atât ca pianist, interpretând admirabil «Blumenstück» de Schumann şi «Arabesca» de Debussy, cât şi ca compozitor, cu două bucăţi de balet («Valse d’une fée» şi «Danse burlesque»). Apoi, ca final, Dinu Lipatti ne-a făcut să ascultăm patru compoziţii ale sale: «Hommage à Chopin», o măiestrită parafrază a unui studiu de Chopin, «Fantaisie-Caprice», admirabilă ca inspiraţie şi factură, «Hymne à Saint-Sebastien» şi un «Valse tzigane» foarte bine caracterizat“, scriau cronicarii vremii. La 11 ani, Dinu Lipatti era o vedetă pe scena culturală bucureşteană. Tot în acest an a fost acceptat la Conservatorul din Bucureşti, sub îndrumarea severei şi faimoasei profesoare Florica Musicescu. În şcoală a făcut progrese rapide şi-a terminat cu brio studiile, după patru ani.

Fericita nedreptate

Călătoria sa spre faima internaţională a început în iunie 1933, la vârsta de 16 ani. Atunci a avut parte de o întâmplare nedreaptă cu final fericit, care a rămas emblematică în biografia sa. A participat la Concursul Internaţional de Pian de la Viena. „Era o înghesuială teribilă (20 de candidaţi pe zi). Eu am cântat «Adagio» şi primele măsuri din «Fugă». Apoi mi s-a cerut o bucăţică din prima parte a «Sonatei» de Chopin. Am avut un pian oribil, un Blüthner de pe vremuri. Am fost ultimul şi poate de aceea am cântat cam enervat. Nu am avut voie mai mult de 15 minute“, îi povestea Dinu într-o scrisoare lui Miron Şoarec. Chiar şi aşa, s-a descurcat admirabil, dar a fost clasat pe locul al doilea. Premiul întâi i-a revenit unui polonez, Boleslaw Kon. În semn de protest, Alfred Cortot a părăsit juriul, considerând că Lipatti era câştigătorul. Nici candidatului român nu i-a picat prea bine, lui care era un adept fanatic al disciplinei şi rigurozităţii. „Dacă ai fi asistat la acest concurs, ai fi râs o săptămână. Auzi dumneata! Să te oprească în mijlocul bucăţii când ţi-e lumea mai dragă, să se certe între ei pe bucăţile dumitale şi să te sune cu clopoţelul ca la tribunal. (...) Sunt în aşteparea unui reporter care ia interviuri! Mă rog, am ajuns un om important“, continua, autoironic, să îi descrie lui Şoarec situaţia, iar la final se semna „Premiul II“. Numai că din această afacere nefericită a ieşit o poveste de succes: Cortot l-a invitat să studieze la Paris, la École Nationale de Musique. Lipatti s-a dus.

Un maestru al exigenţei

Alfred Cortot a fost omul care l-a dus pe Lipatti în Franţa; sursa foto: dinulipatti.org

Studiile în Franţa i-au deschis o nouă uşă lui Lipatti. În 1934, s-a înscris la cursurile de compoziţie ale lui Paul Dukas. Însă profesorul a simţit că în faţa sa stă un artist deja format, nicidecum un elev pe care să-l formeze, să-l dojenească şi să-l încurajeze. „Părerea Domniei sale este că am terminat şcoala şi că nu are ce să-mi mai arate în privinţa aceasta. Deci, singurul lucru ce-mi va face va fi o critică extrem de severă asupra lucrărilor ce-i voi prezenta. Şi în privinţa severităţii, credeţi-mă că nu greşeşte când spune că este extrem“, îi scria Lipatti lui Jora despre prima întâlnire cu Dukas. Însă cea care îl va influenţa cel mai mult în carieră va fi Nadia Boulanger, care i-a devenit profesoară după ce Paul Dukas a murit în 1935.

Nadia Boulanger l-a introdus în lumea selectă a saloanelor de muzică ale Parisului. Lipatti era deja un artist recunoscut, un autodidact şi un maniac al exigenţei. Excelenţa sa era muncită, atent studiată, nimic nu era la voia întâmplării. „Conştiinţa lui era însă în aşa fel, că departe de a se mulţumi cu ceea ce învăţase deja, nu era preocupat decât de ceea ce credea că nu ştie încă. (...) Decât să lase un pasaj imperfect sau un exerciţiu de scriitură nesatisfăcător, mai bine îl relua de sute de ori“, scria Boulanger. Şi totul în existenţa lui i-a confirmat această preponderenţă pentru lucrul făcut meticulos, cu grijă.

O viaţă nouă, cu cinci franci în buzunar

Madeleine Cantacuzino a fost şi ea o pianistă cunoscută, elevă a Floricăi Musicescu. A devenit soţia lui Dinu Lipatti; sursa foto: dinulipatti.org

Din 1936, Lipatti a început concertele – întâi în Franţa, Elveţia, Italia, Germania, iar apoi, chiar la începutului celui de-Al Doilea Război Mondial, la Bucureşti, unde a colaborat îndeaproape cu George Enescu. În septembrie 1943, a plecat alături de logodnica sa, Madeleine Cantacuzino – micuţa care-l privea captivată pe scena Ateneului în concertul dat la vârsta de 5 ani – într-un turneu în spaţiul scandinav. De acolo, merg în Elveţia şi hotărăsc să se stabilească la Geneva. Destinaţia era de înţeles: o ţară neutră, când lumea era prinsă în vortexul războiului. Problema era că, la momentul intrării în ţară, dispuneau de un capital financiar ce însuma cinci franci. Atunci, Lipatti a acceptat să intre profesor la Conservator. Însă s-a declarat uşor decepţionat de experienţă, căci s-a întristat să vadă că nu toţi elevii săi erau la fel de riguroşi aşa cum fusese el: „Am convingerea că sunt un pedagog prost, căci propun în loc de a impune şi asta nu dă rezultat decât cu elevii rari, care-şi înţeleg interesul şi mă urmează“, îi scria Floricăi Musicescu în aprilie 1946. Totuşi, în acest timp a continuat să concerteze şi să înregistreze discuri şi asta i-a menţinut moralul ridicat.

Bach şi Beethoven

Însă după mutarea în Elveţia, când viaţa cuplului Lipatti se aşeza în linişte, au apărut primele probleme. O boală necunoscută îl afecta pe Dinu. Niciun tratament nu dădea rezultate, ba dimpotrivă. O situaţie care i-a curmat brusc turneul pregătit pe continentul american. Nu avea să părăsească Europa vreodată. Într-un final, a venit şi diagnosticul – leucemie, mai exact, limfomul Hodgkin. Dar Lipatti nu s-a despărţit de pian, a continuat să concerteze, să-şi găsească noi tehnici, să compună, să înregistreze, să-şi păstreze respectul suprem faţă de muzică. Nu şi-a pierdut niciun moment acel spirit autocritic: „Acum Columbia vrea să înregistreze în aprilie Schumann cu Karajan la pupitru. (...) Mi-e teamă că sunt prea puţin schumannian, nu credeţi că ar fi o mare greşeală?  Tehnic îl cunosc, din punct de vedere muzical îl iubesc profund, dar nu l-am cântat niciodată în public. Mi-aţi spus odată aceste cuvinte: «Nu cânta muzica pe care o iubeşti, cântă mai degrabă muzica care te iubeşte». Oare Schumann mă iubeşte? Iată întrebarea!“, îi spunea Floricăi Musicescu, în ianuarie 1948. Dar abia în vara lui 1950 avea să imprime, cu casa Columbia, cea mai mare parte a discurilor. A fost ultimul şi cel mai mare efort pe care l-a depus. Iar pe 16 septembrie, simţindu-se mai în putere, după un tratament puternic cu cortizon, susţine ultimul său concert public, la Besançon, în Franţa, pe care îl încheie cu fragmentul „Jesus bleibt meine Freude“, de Bach. În a doua zi de iarnă, după amiază, Dinu Lipatti se stingea din viaţă. Asculta Bach şi ţinea în mâini partitura Quartetului în Fa minor de Beethoven.

Scrisori către un tânăr pianist: „Adevărata şi singura noastră religie este textul scris“ 

Dinu Lipatti, un om cu sute de idei; sursa foto: dinulipatti.org

Dinu Lipatti a fost mare maestru al pianului. A vrăjit contemporanii cu interpretările pure ale operelor lui Chopin, Mozart, Bach, Ravel, Liszt, Enescu, Schumann. Înregistrările Valsurilor lui Chopin au rămas cea mai de preţ moşternire a sa. A fost intervievat despre secretele succesului său. Pe lângă orele de studiu intens, Lipatti avea propria sa metodă şi viziune privind interpretarea autentică a unei partituri: „să reîncepi mereu, uitând tot ce ai făcut mai înainte: frazare, accent, nuanţă, dinamică şi mişcare şi să consideri textul ca şi cum nu l-ai fi văzut niciodată“. Elaborează concepţia sa despre atingerea perfecţiunii în interpretare într-o scrisoare către un tânăr pianist din Africa de Sud. „Adevărata şi singura noastră religie, unicul nostru punct de sprijin, de nezdruncinat este textul scris. Nu trebuie niciodată să greşim faţă de acest text, ca şi cum nu ne-am dat seama de acţiunile noastre la acest capitol, în fiecare zi în faţa unor judecători implacabili. Textul scris trebuie să-l studiem, să-l asimilăm, să-l confruntăm cu mai multe ediţii, pentru ca în cele din urmă să punem în lumină acea imagine care corespunde cu cea mai mare fidelitate a gândirii iniţiale. Nu trebuie să uităm că acest text, ca să-şi trăiască propria lui viaţă, trebuie să capete propria noastră viaţă şi întocmai unei mici construcţii va trebui să adăugăm pe temelia de beton a scrupulozităţii noastre faţă de text tot ceea ce are nevoie o casă pentru a fi terminată, adică avântul inimii noastre“, îi scria Dinu Lipatti elevului său, învăţându-l despre importanţa pendulării între rigurozitate şi spontaneitate, despre care numai un pianist desăvârşit poate şti cât este de grea şi de importantă. Când venea vorba despre idealurile sale în pianistică, Dinu Lipatti nu se rezuma la un singur nume: „Pianistul perfect, pe care mi-ar plăcea să-l pot scoate din buzunar, ar trebui să aibă tuşeul cantabil şi imaginaţia lui Alfred Cortot, strălucirea şi brio-ul lui Vladimir Horowitz, ardoarea şi tandreţea lui Edwin Fischer“. Între timp, Dinu Lipatti a devenit numele de referinţă în portretizarea maestrului de pian.

Deşi şi-a dedicat cea mai mare parte a timpului pianului, a avut timp să şi compună. Operele sale, nu foarte multe la număr, au fost scrise în stil neoclasic, cu influenţe franţuzeşti şi româneşti. Printre cele mai cunoscute se numără „Fantezie pentru pian, vioară şi violoncel“ (1933), „Şătrarii, suită pentru orchestră“ (1934), „Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră“ (1936), „Simfonie concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde“ (1938) şi „Sonatină pentru mâna stângă“ (1941).

O vizită în satul fericirii lui Dinu Lipatti

Persistenţa memoriei lui Dinu Lipatti este de netăgăduit în satul Ciolceşti, din comuna argeşeană Leordeni. Aici se găseşte Casa Memorială „Dinu Lipatti“, un muzeu în care a încăput tot trecutul de geniu al celui mai mare pianist român.

Muzeul Lipatti din Ciolceşti; foto: Denis Grigorescu

Ciolceşti era raiul pe pământ al lui Dinu Lipatti. Aici a găsit el fericirea. Satul este, de fapt, locul în care a crescut familia sa, unde marele pianist venea adesea în copilărie şi în adolescenţă.

O vizită la Casa Memorială „Dinu Lipatti“ din Ciolceşti – aflată la 38 de kilometri de Piteşti şi la 3 kilometri de Şoseaua Bucureşti-Piteşti – este, fără îndoială, o experienţă de un farmec inefabil. Drumul şerpuitor, ce pleacă de la şosea şi care pentru mai bine de un kilometru merge paralel cu un pârâu, este o uvertură încântătoare la colţul de paradis al lui Lipatti.

Farmecul subtil al libertăţii

Plouă mărunt şi molcom, de parcă şi ploaia se sfieşte să nu tulbure magia locului. Cum te apropii de casă – de fapt, un conac în toată regula, construit în stil neoromânesc –, descoperi că semnalul telefonului mobil se pierde. Ceea ce este foarte bine. Lipsa comunicaţiilor moderne nu produce disconfort, ba dimpotrivă. Te face să intri şi mai profund în atmosfera acestui spaţiu atemporal, adâncit într-o linişte totală.

Conacul este la marginea satului, chiar peste drum de casele unde odinioară locuiau părinţii şi bunicii lui Dinu Lipatti. Familia Lipatti s-a stabilit în zona Ciolceşti în secolul al XIX-lea, când Constantin Lipatti, grec de origine, a cumpărat aici o întinsă moşie. Din păcate, neamul Lipatti s-a stins. Nici Dinu, nici fratele său, marele diplomat Valentin Lipatti, nu au avut copii. Aşa a fost să fie.

În stânga casei memoriale, aflată la liziera unei păduri, doi cai maronii, coborâţi parcă dintr-un tablou de Degas, se bucură de libertatea unui spaţiu nelimitat. De fapt, chiar sentimentul libertăţii descrie cel mai bine locul.

„Pianul i-a traversat existenţa lui Lipatti“

În parcarea generoasă din faţa casei memoriale, suntem întâmpinaţi de gazdele şi ghizii noştri, custodele Aurora Pănescu şi administratorul Tudor Nicolae. Expoziţia propriu-zisă este la parterul casei. Piesa de rezistenţă, aflată între trei pereţi plini cu poze ale familiei Lipatti, este pianul Bechstein: „A fost cumpărat de părinţii lui Dinu Lipatti în 1939. Şi familia Lahovary mai cumpărase două asemenea piane în acea perioadă“, aflăm de la doamna Pănescu. La acest pian, care a stat în sediul Primăriei Leordeni înainte de a fi adus în muzeu, Dinu Lipatti a cântat de mai multe ori. Ulterior, după moartea sa, mari pianişti din ţară – între care Dan Grigore este cel mai relevant exemplu – şi de peste hotare au cântat la el. „Pianul a fost cel care i-a traversat existenţa lui Dinu Lipatti“, explică doamna Pănescu.

Pianul e străjuit de zeci de fotografii de arhivă, din copilăria lui Dinu Lipatti, alături de familie, de soţie, realizate în ţară şi în străinătate. Sub imaginea unui tânăr zâmbitor, senin, cu mâinile ţinute lejer în buzunarele pantalonilor, stă scris: „Dinu Lipatti în ultima perioadă a vieţii“ (foto dreapta). Destinul. Pe lângă sutele de fotografii, expoziţia găzduieşte partituri şi premii ale lui Dinu Lipatti. Până nu demult, aici era şi un bust al pianistului , realizat de sculptorul Ion Irimescu, însă acesta a fost mutat la Muzeul Judeţean Argeş.

Nedreptatea de la Viena

Pianul la care a cântat Lipatti este piesa centrală a expoziţiei; foto: Denis Grigorescu

O diplomă de dimensiuni considerabile atrage atenţia în cadrul expoziţiei. Este vorba de premiul al II-lea obţinut de Dinu Lipatti la Concursul Internaţional de Pian de la Viena din 1933. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu – motivul fiind că ar fi fost prea tânăr! – l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Însă tot răul spre bine: „Marele Cortot l-a invitat la Paris pe Dinu Lipatti să-şi continue sub conducerea sa studiile de pian la École Nationale de Musique. Aici a luat şi lecţii de compoziţie cu Paul Dukas şi Nadia Boulanger şi de artă dirijorală cu Charles Munch“, spune Aurora Pănescu.

Un vis devenit realitate prea târziu

Premiul II nu l-a mulţumit pe Dinu ; foto: Denis Grigorescu

Istoria casei de la Ciolceşti este una specială. Dinu Lipatti îşi dorea o locuinţă aici, unde să stea cel puţin şase luni pe an, după cum reiese şi dintr-o scrisoare descoperită de marele compozitor Vladimir Cosma. Casa a fost terminată în noiembrie 1942. Parterul a fost ridicat cu banii obţinuţi din muzică de Dinu Lipatti. Etajul – de către tatăl său, Theodor Lipatti, care, pentru a putea finaliza casa, a fost nevoit să vândă o parte din lemnul de pe cele 250 de hectare de pădure pe care le deţinea. „A vândut şi fructe pentru a strânge bani pentru casă“, mai precizează doamna Aurora Pănescu.

Însă, ironia destinului!, Dinu Lipatti nu a apucat să stea în casa de la Ciolceşti. În 1943, la doar câteva luni după ce casa a fost terminată, a plecat în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soţie, Madeleine Cantacuzino, iar în acelaşi an a decis să se stabilească în Elveţia, unde a devenit profesor de pian la Conservatorul din Geneva.

Moşia, lovită de furia comunistă

Autoportret realizat de Dinu, fotograf amator; foto: dinulipatti.org

După cum ne-a precizat administratorul Tudor Nicolae, în martie 1949, moşia familiei Lipatti a fost distrusă de mai mulţi muncitori comunişti, care au furat tot ce le-a picat în mână. Casa, terminată în 1942, a scăpat neatinsă, iar motivul e simplu – la vremea respectivă era goală. După câteva zile, Valentin Lipatti i-a povestit fratelui său despre dezastrul făcut de comunişti, iar Dinu Lipatti şi-a dat demisia de la Conservatorul din Geneva, dorind să revină acasă, de teamă să nu îi ia cineva casa de la Ciolceşti. Starea precară de sănătate nu i-a permis însă să se întoarcă acasă.

Conacul de la Ciolceşti a devenit casă memorială abia pe 17 decembrie 1985, după doi ani de renovări. Toate lucrurile ce alcătuiesc muzeul au fost donate de către Valentin Lipatti, fratele marelui pianist.

Pasionat şi de fotografie

Tot la parterul casei memoriale, pe un hol mic, sunt expuse zeci de fotografii realizate chiar de către Dinu Lipatti. „Sunt 37 de fotografii în total. Maestrului Lipatti îi plăcea arta fotografică. De fapt, el prindea orice profesiune din zbor“, precizează doamna Pănescu.

Înainte de a pleca din casa lui Lipatti, mai aflăm că spaţiul muzeal se reformează: se doreşte realizarea unor spaţii de cazare la etajul casei memoriale. Preţurile biletelor de intrare la Casa Memorială „Dinu Lipatti“ sunt neverosimil de mici: 5,8 lei pentru adulţi şi 2,3 lei pentru elevi şi studenţi. Programul de vizitare este de miercuri până duminică, între orele 9.00 şi 17.00. Ne despărţim cu greu de acest loc, dar încărcaţi cu o energie specială. Şi parcă de undeva de aiurea, se aud aievea clapele unui pian.

Pe Lascăr Catargiu nr. 12, timpul a rămas pe loc

Pe bulevardul Lascăr Catargiu, la numărul 12, pe partea dreaptă şi la o aruncătură de băţ de Piaţa Romană din Bucureşti, se află casa în care s-a născut şi a copilărit Dinu Lipatti. Nu veţi găsi nimic aici. Poate numai unul dintre cele mai cochete monumente din Capitală, cu al său acoperiş roşiatic, scăldat în lumina soarelui până la apus. E o casă frumoasă, iar unii trecători se opresc şi constată şi se bucură. Însă e o casă lăsată în inutilitate publică.


Istoria nu e nici veselă, nici tristă, doar realitatea poate avea oricare din aceste calităţi. Istoria a consemnat: imobilul a fost construit la 1902, după planurile arhitectului Petre Antonescu – cel care a realizat şi planurile Primăriei Municipiului Bucureşti, Băncii de Investiţii din Bucureşti şi ale Palatului administrativ din Craiova, printre altele. Casa Lipatti o construcţie în stil eclectic, specific începutului de secol XX, în care a locuit familia Lipatti. În salonul acestei case, care avea o mică estradă unde fusese amplasat pianul, s-a aşezat micul Dinu pentru prima dată şi a început să cânte din senin. „Casa noastră din Bucureşti era totdeauna scăldată în lumină. Odaia lui Dinu era exact lângă a mea, cea a soţului meu mai departe, pentru că el întârzia noaptea cântând la vioară“, spunea Anna Lipatti despre reşedinţa lor din oraş. Interioarele erau decorate cu lambriuri de lemn, iar pereţii, acoperiţi cu mătase. Încă se păstrează sobele, ancadramentele uşilor şi decoraţia plafoanelor şi, parţial, mobilierul original.

Ce se întâmplă cu un monument istoric

În fine, casa nu a prezentat niciun interes public până anul trecut. În ianuarie, a fost scoasă la licitaţie publică în urma unei executări silite a proprietarilor, care nu au mai putut plăti un credit bancar. De aici, controversele. Iniţial, preţul de pornire a fost de 2,54 milioane de euro. Apoi, din cauza lipsei de cumpărători, a fost redus la 1.908.339 de euro. Anunţul descria rece: casa are şase camere şi două în mansardă, zidăria din beton, tâmplăria din lemn şi glafurile din marmură, iar suprafaţa utilă e de 260,15 metri pătraţi şi a terenului, de 707 metri pătraţi. Opinia publică şi autorităţile s-au sesizat. Ministerul Culturii a dat publicităţii un comunicat în care anunţa că imobilul este înscris pe Lista Monumentelor Istorice, astfel că este protejat şi nu poate fi vândut spre a fi demolat. Situaţia ar fi sfidat ridicolul: un edificiu care a supravieţuit reconstrucţiei comuniste şi cutremurului din 1977, să fie dărâmat pentru a satisface hachiţele vulturilor imobiliari. În plus, Ministerul a transmis că nu i-a fost trimisă oferta de preempţiune în vederea achiziţionării casei, astfel că orice alt contract de vânzare-cumpărare ar fi nul, conform legii. De cealaltă parte, s-a mobilizat şi societatea civilă. Un cetăţean din Marea Britanie, care a aflat întâmplător de situaţia casei lui Dinu Lipatti, a iniţiat o petiţie online care a fost semnată de câteva mii de oameni. Obiectivul era păstrarea casei în administrarea statului pentru a o transforma într-un mic muzeu dedicat pianistului român. Petiţia a ajuns la Ministerul Culturii, iar în decembrie 2016, a venit şi răspunsul oficial: casa va rămâne sub supravegherea statului, în aşteptarea rezultatului litigiului cu privire la dreptul de proprietate. Situaţia nu s-a încheiat aici.


Evenimentele de aniversare a centenarului Lipatti. Concert cu celebrul pianistt Nikolai Demidenko, la Ateneul Român

Cu prilejul aniversării a 100 de ani de la naşterea pianistului şi compozitorului Dinu Lipatti, Festivalul Serile Lipatti, în parteneriat cu Filarmonica George Enescu, îl invită pe pianistul rus Nikolai Demidenko (foto) să concerteze la Ateneul Român duminică 19 martie la ora 19.00. Specialist în creaţia chopiniană, Demidenko va delecta publicul cu una dintre lucrările preferate ale lui Lipatti, Concertul nr. 1 de Fr. Chopin. Evenimentul este organizat de Asociaţia Art à la carte, cu sprijinul Institutului Cultural Român.

In prima parte a serii vor fi prezenţi pe scena Ateneului alţi doi pianişti, Mihai Ungureanu şi Dana Borşan, cu Concertino în stil clasic de Lipatti şi Concertul nr. 9 Jeunehomme de W. A. Mozart. Alături de cei trei solişti vor fi instrumentiştii Cameratei Regale, conduşi de reputatul dirijor Horia Andreescu. Concertele dedicate aniversării celor 100 de ani de la naşterea lui Lipatti vor fi transmise în direct pe TVR3, TVR HD şi www.tvrplus.ro 

Anul 2017 a fost declarat de Ministerul Culturii „Anul Lipatti“. De la începutul anului au avut loc evenimente diverse – de la concerte la expoziţii fotografice – în centrele culturale româneşti din ţară şi din străinătate. În preajma aniversării unui veac de la naşterea pianistului român, în Bucureşti şi în ţară au loc o serie de momente comemorative.Icirc;n perioada 19-22 martie va avea loc festivalul „I Love Lipatti“, organizat la Centrul Cultural Casa Artelor din Bucureşti, care va cuprinde o serie de recitaluri, conferinţe, proiecţii de filme şi lansări de carte dedicate marelui pianist. Radio România Muzical a dedicat întreaga zi de 19 martie lui Dinu Lipatti şi va difuza înregistrări ale pianistului, emisiuni privind viaţa şi moştenirea sa şi ultimul concert susţinut la Besanç

citeste totul despre: