„Aida” în „calup” la Opera Naţională

Printr-o politică repertorială cel puţin discutabilă, Opera Naţională Bucureşti programează extrem rar sau… deloc opere şi balete deosebit de îndrăgite de public, aşa încât abia la mijloc de aprilie afişul stagiunii a inclus Aida verdiană.

Dar. din nou, în „formula” neinspirată a reprezentaţiilor succesive, cu distribuţii doar în parte diferite, solicitând astfel corul şi orchestra două seri la rând într-o partitură amplă, efortul fiind, astfel, enorm.

De ce sunt necesare asemenea „calupuri” nu înţelege nimeni, mai ales dacă sistemul nu se aplică decât parţial şi dacă alternarea titlurilor de-a lungul stagiunii ar asigura o mai mare varietate, benefică şi pentru interpreţi şi pentru spectatori.

Şi pentru că s-a cântat îndrăgita lucrare după multe luni de „tăcere”, sala a fost plină, aşa cum va fi probabil şi în 2 mai, când este anunţată ultima programare, cel puţin până la toamnă. În rolurile centrale au evoluat solişti oaspeţi, în special din ţară, dar şi din străinătate, personajul Aida fiind întrupat de soprana Carmen Gurban de la Cluj, aducând profesionalism, sensibilitate şi eleganţă scenică, un glas penetrant şi frumos, din păcate prea rar auzit şi la ONB, cei care i-au apreciat calităţile trecând peste faptul că acutul parcă nu mai sună ca altădată, că gravele „de piept” au fost cam prea subliniate sau că diferenţa între registre se face tot mai des simţită; pentru acelaşi rol a fost invitată, în cea de a doua seară, o soprană din Kazahstan – Zhupar Gabdullina -, recomandată prin „vocea puternică, un timbru impunător” şi o pasiune pentru muzica verdiană.

Desigur, prezenţa unor oaspeţi pe scena noastră este binevenită, în măsura în care nivelul lor de pregătire se apropie măcar de cerinţele unei Opere Naţionale, dar mă tot întreb – desigur retoric – de ce în distribuţii nu se regăseşte şi Sorina Munteanu, al cărei glas amplu şi calitativ nu a mai fost ascultat la ONB de un an şi jumătate, deşi este una dintre solistele teatrului pe care publicul şi-ar dori să o aplaude în partituri de anvergură. Subiectul rămâne însă deschis, comentat de multă vreme în ce priveşte majoritatea angajaţilor ONB şi, din păcate, ignorat sau „nevăzut, neauzit” de oficialii cu drept de decizie… Şi pentru Amneris s-a apelat la mezzosoprane de la Cluj, Andrada Roşu, care de atâtea ori a dezamăgit profund în stagiunile anterioare, constituind de această dată o surpriză plăcută, pentru că glasul amplu, vibrant, s-a egalizat, acutul este atent controlat şi, în general, cântă mult mai îngrijit şi expresiv, „scena Judecăţii” fiind elocventă în acest sens; iar revenirea Lilianei Mattei-Ciucă într-un rol care o avantajează şi în care a convins cu fiecare apariţie în producţia bucureşteană, a atras, probabil, melomanii ce o admiră, mai ales că şi evoluţia sa scenică este cuceritoare. În treacăt fie spus, un criteriu de „selecţie” a soliştilor teatrului pentru distribuirea în spectacole este să fie „traşi prin inel”, în timp ce doar în actuala stagiune am avut parte de trei tenori supraponderali (care nici măcar nu au etalat calităţi vocale, ba dimpotrivă) sau de două mezzosoprane din aceeaşi categorie, toţi invitaţi de către „specialiştii” teatrului care, din varii motive, au „măsuri” diferite cu care judecă şi aleg soliştii, dezavantajaţi fiind, permanent, cei „ai casei”, deşi parte dintre ei sunt chiar foarte buni.

Dacă în prima reprezentaţie, rolul Ramfis a fost susţinut de Horia Sandu, în seara următoare a fost „preluat” de către craioveanul Sorin Drăniceanu, de mulţi ani constant apreciat pentru glasul său generos şi masiv, ideal pentru sobrul Mare Preot. Până şi pentru Mesager s-a făcut… casting, în rolul de doar câteva măsuri apărând Valentin Racoveanu, apoi Adrian Pleşca… în debut absolut!... Până unde merge aberaţia?! Să fie solicitat un membru dintr-un cor, în loc să se apeleze la un angajat al teatrului, care aşteaptă zadarnic să evolueze pe scenă?! Şi din păcate nu este un caz singular… Dar ştiu că oricât de insistent am reveni asupra unor astfel de subiecte triste şi grave, nu vor fi „observate” decât atunci când „cineva” o să vrea să le… descopere…       

Au fost însă şi solişti care au abordat personajele în ambele seri, chiar dacă, în special pentru rolurile importante, efortul a fost amplificat, niciun teatru liric din lume, care… se respectă, neavând o astfel de „politică” dezavantajoasă şi pentru interpret şi pentru public. Într-un asemenea „sistem” neinspirat, tenorul Daniel Magdal, ieşean invitat din Germania, a parcurs cu aplomb rolul Radames, dar cu o voce inconsistentă în mediu, salvată de acutele puternice însă adesea forţate şi chinuite, ca şi emisia deschisă şi dezagreabilă, baritonul Ştefan Ignat a apărut în Amonasro, convenabil modului său de a cânta în forţă, ceea ce nu înseamnă implicit anvergură, prezenţa sa scenică neavând, în special în „scena Nilului”, prestanţa unui rege, gestica din terţet apropiindu-se mai curând de o „mediere în familie”; la rândul său, basul Mihnea Lamatic a fost… Rege, de fapt Faraon, în maniera bineştiută, soprana Simona Neagu – nedrept de puţin distribuită în roluri importante – a avut o intervenţie frumoasă în Marea Preoteasă, în timp ce balerinii Gabriela Popovici şi Megumi Koshi (ambele în debut), precum şi Virgil Ciocoiu, au încercat să dea relief unei coregrafii în care nici soliştii şi nici ansamblul nu prea au de dansat cu adevărat, în special „tabloul Triumfal” fiind dezolant nu doar sub acest aspect, ridicolul devenind suveran prin apariţia celor 4 (!) tinere prizoniere de război, păzite de… 8 soldaţi fioroşi… Poate că sumele plătite – cu folos sau nu – pentru diverşi colaboratori (şi) în roluri episodice, ar fi preferabil să acopere solicitarea unui număr mai mare de figuranţi, care să facă măcar credibile asemenea secvenţe altădată spectaculoase, acum doar penibile.  

Dar corul a cântat excelent (pregătit ca de obicei de maestrul Stelian Olariu) şi s-a mişcat cu siguranţă, perfect adecvat fiecărui tablou în parte, iar orchestra a sunat deosebit de bine, cu masivitate, grandoare sau discreţie, într-o subliniată manieră „simfonică” cerută de dirijorul Friedrich Pfeiffer (din Austria), opţiune datorată probabil şi experienţei sale ca instrumentist în ansambluri de renume, realizând şi o coordonare suplă în relaţia fosă-scenă, adoptând un tempo mai „aşezat”, dar… cam prea alert în „Triumfal”, punând astfel la grea încercare balerinii, remarcându-se totuşi prin rigoarea şi maleabilitatea cu care a condus spectacolul, evitând decalajele, adaptându-se unor „licenţe” ale soliştilor (în special sub aspect ritmic), construind o derulare unitară, fluentă şi densă, îndelung aplaudată de publicul încântat că, în fine, a revăzut Aida, operă care, deşi se află printre preferinţele constante ale melomanilor, „beneficiază” doar de trei reprezentaţii „îngrămădite” în mai puţin de o lună.

Dirijorul austriac Friedrich Pfeiffer

Dar nu mai miră pe nimeni o asemenea concepţie repertorială, pentru că la fel se petrece şi cu Bărbierul din Sevilla, Carmen, Traviata, ba chiar şi cu Elixirul dragostei; să fie oare o modalitate de a lăsa publicul în aşteptare, pentru ca apoi să se asigure săli pline?... Cât despre alte titluri demult dispărute din stagiunea ONB…