Ispitele lui Hristos, traduse în româneşte

Romanul „Ultima ispită a lui Hristos“, de Nikos Kazantzakis, autorul cunoscutului „Zorba Grecul“, intră în librăriile româneşti. Volumul este o traducere-eveniment din neogreacă, purtând semnătura lui Ion Diaconescu. „Ultima ispită a lui Hrisots“ a fost ecranizat de Martin Scorsese, în 1988.

Romanul „Ultima ispită a lui Hrisots" de Nikos Kazantzakis (1883-1957) este considerat capodopera scriitorului, fiind tradus pentru prima dată din neogreacă de Ion Diaconescu. Cartea, devenită un roman-cult, a stârnit polemici. Kazantzakis a fost expus criticilor şi acuzaţiilor Vaticanului; Biserica Greciei a întârziat editarea romanului. Abia în 1966, Papa Paul al VI-lea a destins în mod oficial atitudinea Bisericii faţă de cărţile înscrise în „Indexul cărţilor interzise" şi, odată cu interzicearea „Indexului", a scăpa de sub interdicţie şi romanul lui Kazantzakis. Romanul  apare în româneşte la Editura Humanitas Fiction, în traducerea cu notele şi postfaţa lui Ion Diaconescu.

O reinterpretare a Evangheliilor

Pe 4 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, la întâlnirea lui cu Arhiepiscopul Atenei,  a cerut iertare pentru dureroasele răni pe care le-au provocat catolicii ortodocşilor, menţionând şi instigarea Bisericii Greciei împotriva unui scriitor de valoarea şi celebritatea lui Kazantzakis. Alături de „Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas" („Zorba Grecul"), „Ultima ispită a lui Hristos" rămâne una dintre cele mai cunoscute lucrări ale scriitorului cretan: tradusă încă din 1952, înainte de a fi publicată la Atena în 1955, cartea a circulat în 27 de ţări, versiunea germană fiind reeditată de 12 ori, cea franceză şi engleză de câte opt ori.

„Ultima ispită a lui Hristos" propune o reinterpretare ficţională a Evangheliilor. Romanul a fost ecranizat în 1988 de Martin Scorsese, avându-i în rolurile principale pe Willem Dafoe şi Harvey Keitel. „Taina lui Hristos nu e numai taina unei anumite religii; ea este universal umană; în fiecare dintre noi izbucnesc lupta lui Dumnezeu cu omul şi, totodată, dorinţa arzătoare a împăcării", scrie Kazantzakis în prologul romanului, cronică a destinului şi jertfei. 

"Kazantzakis a avut ideea romanului încă din 1942, când locuia în Egina. La început s-a gândit să-l intituleze «Memoriile lui Hristos».''
Ion Diaconescu traducător

ULTIMA ISPITĂ A LUI HRISTOS de Nikos Kazantzakis

Traducere din neogreacă, postafaţă şi note de ION DIACONESCU

Fragment

Apoi, după o adâncă tăcere, Iisus deschise gura:

- Paştele, spuse, credincioşii mei însoţitori de călătorie, înseamnă trecere; trecere de la întuneric la lumină, de la sclavie la libertate; însă acest Paşte pe care-l prăznuim astă‑seară merge încă mai departe - Paştele de astă-seară înseamnă trecere de la moarte la nemurire; mă duc înainte, prieteni, să vă deschid drumul.

Petru sări:

- Rabi, spuse el, iarăşi vorbeşti despre moarte; cuvintele tale sunt iarăşi un cuţit cu două tăişuri; dacă atârnă vreo nenorocire asupra ta, vorbeşte pe şleau; bărbaţi suntem.

- Adevărat, mai amare şi decât aceste ierburi sunt cuvintele tale, rabi, spuse şi Ioan; fie-ţi milă de noi şi vorbeşte-ne desluşit.

Iisus luă porţia lui neatinsă de pâine şi o împărţi îmbucătură cu îmbucătură Ucenicilor:

- Luaţi şi mâncaţi, spuse, acesta este trupul meu.

Luă şi potirul său plin cu vin, îl trecu de la gură la gură, băură toţi.

- Luaţi şi beţi, spuse, acesta este sângele meu.1

Ucenicii mâncară fiecare îmbucătura lui de pâine, băură înghiţitura de vin, mintea lor se cutremură; gros, amar li se păru vinul, ca un sânge, iar îmbucătura de pâine coborî ca un cărbune aprins în măruntaiele lor; simţiră deodată toţi cu groază că Iisus se înrădăcinează înăuntrul lor şi că le mănâncă măruntaiele. Petru sprijini coatele pe masă şi începu să plângă, iar Ioan se aplecă la sânul lui Iisus:

- Vrei să pleci, rabi, se smiorcăi, vrei să pleci... să pleci... iar altceva nu putea să rostească.

- Nicăieri n-o să te duci! strigă Andrei. Ai spus alaltăieri: „Cine nu are cuţit, să-şi vândă haina să cumpere!" O să ne vindem hainele, o să ne înarmăm şi să poftească Moartea, dacă îndrăzneşte, să te atingă!

- Toţi mă veţi părăsi, spuse Iisus fără mâhnire; toţi.

- Eu, niciodată! strigă Petru ştergându-şi lacrimile; niciodată!

- Petru, Petru, înainte de-a cânta cocoşul, mă vei tăgădui de trei ori.1

- Eu? eu? mugi Petru şi se lovi în piept cu pumnul; eu să te tăgăduiesc? Cu tine până la moarte!

- Până la moarte! strigară toţi Ucenicii răpiţi şi săriră în picioare.

- Aşezaţi-vă, spuse liniştit Iisus, nu a venit încă ceasul; am, la Paştele acesta, să vă încredinţez o mare taină; deschideţi-vă mintea, deschideţi-vă inimile, nu vă-nspăimântaţi!

- Spune, rabi, murmură Ioan; iar inima îi tremura ca o frunză de trestie.

- Aţi mâncat? nu vă mai este foame? s-a săturat trupul? poate de-acum să vă lase sufletul liniştit ca s-asculte?

Toţi se agăţară tremurând de buzele lui Iisus:

- Prieteni iubiţi, strigă, fiţi sănătoşi; plec!

Ucenicii scoaseră un strigăt; se repeziră asupra lui, îl ţineau să nu plece, mulţi plângeau.

Dar liniştit, Iisus se întoarse către Matei:

- Matei, spuse, tu ştii desăvârşit Scripturile; ridică-te şi spune-le cuvintele profetice ale lui Isaia, să se-ntărească inima lor; aminteşte-ţi: „S-a înălţat în ochii Domnului ca un copăcel firav..."

Matei se bucură, sări în picioare; era cocoşat, cu picioare strâmbe, veştejit; iar degetele lui lungi, subţiri, neîncetat pătate de cerneală; dar deodată, cum se dezgheboşă şi luară foc obrajii lui şi gâtul i se îngroşă, îndată şi răsunară în foişorul cu tavan înalt, pline de amărăciune şi putere, cuvintele profetului!

‑S-a înălţat în ochii Domnului ca un copăcel firav care iese din

pământ uscat.

‑Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne-ntoarcem ochii să-l privim;

nimic n-avea faţa lui să ne placă.

Dispreţuit, părăsit de oameni,

suflet îndurerat, mult chinuit,

ne-am întors în altă parte faţa şi l-am nesocotit.

‑Şi totuşi el a luat pe grumazul său suferinţele noastre toate,

a fost rănit de păcatele noastre;

şi rănile lui ne-au însănătoşit.

L-am biciuit, l-am chinuit,

nu a deschis gura;

ca mielul pe care ei îl duc la înjunghiere,

nu a deschis gura...1

- Ajunge, făcu Iisus şi oftă.

Se întoarse către prieteni:

- Eu sunt, spuse liniştit, despre mine vorbeşte profetul Isaia, eu sunt mielul şi ei mă duc la înjunghiere, şi nu voi deschide gura.

Tăcu, iar peste puţin:

- Din ziua în care m-am născut, spuse, ei mă duc la înjunghiere.

Muţi de uimire, cu gurile căscate, Ucenicii îl priviră; se căzneau să înţeleagă ce le-a spus; şi deodată, toţi împreună, căzură cu feţele pe mese şi începură să bocească.

O clipă, inima lui Iisus se înfricoşă; cum să-i lase pe prietenii aceştia care bocesc şi să plece? Ridică ochii, privi pe Iuda, dar acesta îşi aţintise, de mult timp, asprii lui ochi albaştri asupra lui Iisus; se arătă ce se-ntâmpla înăuntrul său şi cât putea dragostea să moaie puterea lui; o clipită privirile lor se-ntâlniră şi se luară la luptă în văzduh; aspră una, nemiloasă; rugătoare cealaltă şi îndurerată. Numai o clipită, şi-ndată Iisus scutură capul, zâmbi amar lui Iuda şi se întoarse iarăşi spre Ucenici.

- De ce plângeţi? le spuse. De ce vă temeţi de cel mai milos şi de cel mai iubitor de oameni arhanghel al lui Dumnezeu, de moarte? Este nevoie să fiu chinuit, să fiu răstignit, să cobor în Iad; dar în trei zile voi sări din mormântul meu şi mă voi ridica la cer să mă aşez alături de Tatăl.

Traducere din neogreacă de Ion Diaconescu

Editura Humanitas Fiction

Colecţia "Raftul Denisei" coordonată de Denisa Comănescu