Paul Dicu

Atlet

O scenă văzuta (pentru a câta oară) ieri m-a făcut să scriu rândurile acestea. Un tată nervos striga la baieţelul lui de vreo 8-9 ani, bănuiesc că-l aducea de la vreun curs de sport. Un tată măcinat de complexe şi îndoieli îşi proiecta neputinta proprie pe un copil. Cum ai putut să faci asta?? De ce-ai greşit? Nu eşti în stare de nimic! Tu nu eşti ca şi ceilalţi, tu n-ai voie să greşeşti!

Weekend-ul trecut a avut loc Maratonul de la Berlin, unul dintre cele mai mari din lume, unde înscrierea se face pe bază de tragere la sorţi. Ceea ce mă fascinează la toate maratoanele din capitalele lumii este atmosfera de lângă traseu. Zecile de mii de oameni care aplaudă, dansează, strigă, fac orice ca tu să nu te opreşti, să mai faci un pas.

Cu toţii avem în jurul nostru oameni care, datorită unui succes nebun sau unor performanţe incredibile, devin antipatici, greu de suportat. Nici sportul nu face excepţie. Când te obişnuieşti să duci acasă premiu după premiu, nu te aştepta să fii servit cu şampanie, mereu. Toţi cei de pe locul doi, pe care i-ai lăsat în urma, se vor sătura sa fie, aşa cum spunea Senna, primii care pierd.