Blagoslovită să ne fie uitarea?

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

În anul în care mă născusem şi am fost botezat, 1960, faimoasa revistă „Krokodil" de la Moscova publica o caricatură. Se făcea că un bărbat şi o femeie, îngenuncheaţi în faţa unui altar, se rugau cu ardoare: „Trimite-ne, Doamne, în raionul nostru un conferenţiar antireligios!".

Erau, cum spunea câteva zile în urmă Patriarhul Kiril, „vremuri de nelibertate". Iar o asemenea caricatură putea să apară doar cu voia întâistătătorilor statului bolşevic care au găsit nimerit să satirizeze în acest fel lipsa de eficienţă a propagandei antireligioase.
Sigur că, după acea caricatură, propaganda ateistă şi prigoana s-au desfăşurat cu şi mai multă eficienţă... În mod firesc, se aştepta împlinirea promisiunii lui Nikita Hruşciov - că peste vreo 20 de ani el va arăta la televizor ultimul... popă.

Au trecut mai multe decenii şi frica de a fi prigonit, deportat, ucis, pe care o aveau cei care mărturiseau credinţa, fie faţă bisericească, fie simplu cetăţean, ar fi trecut. Acum o altă spaimă, decât cea stârnită de intenţiile lui Hruşciov, ale predecesorilor şi succesorilor săi, ar izvorî din ce se arată la televizor, după cum a spus în centrul Chişinăului Patriarhul Kiril. „Lumea contemporană creează valori false și, în loc de valori spirituale, sufletești, îi propune omului bani, confort. Și un om care trăiește în confort și bunăstare, atunci când vede tot coșmarul de la TV, se teme să piardă această bunăstare și așa în sufletul omului se naște frica", a apreciat Sanctitatea Sa. O spaimă care, pe bună dreptate, ca întotdeauna, va fi învinsă cu dragostea absolută. Ce facem însă cu trecutul şi brazda însângerată pe care au tras-o pe el cei care luptau în numele ateismului şi idealurilor statului comunist URSS?

O comisie a Mitropoliei Moldovei este preocupată acum de trierea riguroasă a preoţilor basarabeni ucişi sau supuşi chinurilor în timpul regimului sovietic în vederea canonizării. Am citit cu acest prilej că, „tehnic", „dacă un bun creştin a fost arestat şi împuşcat, asta încă nu înseamnă că poate fi sanctificat. Trebuie să vedem cum a mărturisit credinţa, ce minuni a făcut, dacă rămăşiţele lui au rămas intacte după moarte", după cum a precizat o înaltă faţă bisericească. Este, probabil, firesc acest „test" pentru „candidaţi". Mă întreb însă dacă nu cumva, în continuare, vom avea doar martiri canonizaţi? Dacă nu cumva cei care au martirizat, care au împins cu căuşul buldozerelor, la propriu şi la figurat, corpurile neînsufleţite ale celor ucişi fără vină spre o groapă comună vor rămâne trecuţi cu vederea, ca inexistenţi? De ce să rămână în continuare necunoscuţi? De ce să nu fie supuşi unei judecăţi morale, măcar pentru a-i face să nu se odihnească chiar în aceeaşi pace ca victimele lor?

Cândva, un distins îndrumător al Sanctităţii Sale de acum spunea: „Studierea obiectivă a ateismului indică asupra necesităţii de a distinge strict motivele care conduc spre percepţia ateistă a lumii. Ştim că ateismul comunist presupune un sistem anumit de convingeri care include principii morale ce nu contrazic normele creştine. Celălalt ateism este unul profanator, amoral, izvorât din dorinţa de a trăi „liber" de legea dumnezeiască. /.../ Creştinismul într-adevăr consideră cel de-al doilea tip de ateism un păcat de moarte, dar priveşte altfel spre ateismul comunist". Mai rămâne de actualitate această apreciere sau o considerăm nevoită doar pentru vremurile sovietice? Şi, la urma urmei, purtătorii cărui tip de ateism au ucis?