"Cersetorii" culturali

"M-am saturat sa cersesc bani", se plang mai toti directorii de institutii culturale de la noi. Daca sunt vedete, batutul la usi e ceva mai eficient, iar cererile de sponsorizare abia daca trebuie sa

"M-am saturat sa cersesc bani", se plang mai toti directorii de institutii culturale de la noi. Daca sunt vedete, batutul la usi e ceva mai eficient, iar cererile de sponsorizare abia daca trebuie sa contina cateva cuvinte, caci semnatura vine oricum, dupa un schimb amical de cuvinte si reverente, plus, eventual, un autograf pentru familia sponsorului. Suntem inca o societate ultra-traditionalista, in care legile pietei nu functioneaza normal, asa incat au succes cei care cunosc si practica plini de talent "metode clasice", cum ar fi privitul patetic in ochi si strangerea de mana, plus o rugaminte calduroasa, in numele unui bine abstract al unei culturi prea putin cunoscute de cel de la care se storc banii. Nici de o parte, nici de alta nu se iau in calcul coeficientii de eficienta a investitiei, serviciile aduse imaginii unei anumite firme de catre asocierea cu un act cultural sau cu artisti prestigiosi, nimeni nu sta sa mai cerceteze, o data actele semnate, in ce fel capitalul de prestigiu a trecut asupra firmei, cat bine i-a facut, daca e o colaborare ce merita continuata sau nu. De aceea, urmatoarea cerere de sponsorizare nu se va baza pe o "istorie" de acest fel, ci va pleca de la zero sau, in cel mai bun caz, de la edificiul unei relatii personale a reprezentantilor celor doua parti. Toate acestea au devenit si mai clare dupa studiul realizat recent de catre o organizatie ce analizeaza raporturile intre lumea afacerilor si domeniul culturii. Din studiu reiese ca atitudinea posibililor sponsori fata de proiectele culturale este reticenta. Nu numai pentru ca beneficiile asocierii cu un act cultural nu sunt atat de evidente ca in cazul unei manifestari sportive, exemplul cel mai des invocat, ci si - fapt rusinos pentru reprezentantii institutiilor culturale - pentru ca dosarele de sponsorizare nu sunt bine alcatuite, 80 la suta dintre cereri fiind respinse de la bun inceput din acest motiv. Oare e chiar asa de greu sa pricepi ca, indiferent cat de valoros este un proiect cultural, nu mai pot fi tratate cu indiferenta operatiunile considerate anexe - cum ar fi cererile de sponsorizare si promovarea - acestea implicand, in lumea de azi, o adevarata arta, la randul lor? Numai cand se vor alia cu oameni pregatiti sa se ocupe de astfel de lucruri, fiindca exista specializari de acest tip, managerii institutiilor de cultura de la noi nu vor mai fi pusi in pozitia de a se umili, "cersind" pentru a-si putea pune in aplicare strategiile. Poate atunci vor renunta si la aerul de martir pe care unii dintre ei il arboreaza cand povestesc cum au reusit sa obtina, haiduceste, ceva bani. Si la credinta ascunsa pe care inca o nutresc cei mai multi artisti de la noi, anume ca toata lumea, mai ales cei care se pricep sa faca bani, e datoare sa sustina cultura, iar cei care nu-si onoreaza aceasta datorie vor arde vesnic in iad. Evident, si statul ar trebui sa aiba o contributie la armonizarea relatiilor dintre firmele private si eventualii beneficiari ai sponsorizarilor. Pana cand firmele nu vor avea un avantaj financiar clar din investirea in actul cultural, fondurile ce vor circula pe aceasta filiera vor ramane nesemnificative. Or, cu toate modificarile, discutiile si promisiunile legate de Legea sponsorizarii, statul roman nu da semne ca intentioneaza cu adevarat sa sprijine cultura macar indirect, daca nu e in stare sa o faca prin bugetul pe care i-l rezerva anual si care e din ce in ce mai mic. In conditiile in care inclusiv fondurile obtinute de catre institutiile culturale prin inchirierea propriilor sedii trebuie pe jumatate returnate catre buget, cine isi poate imagina ca statul e dispus sa piarda cateva procente bune din taxele si impozitele firmelor private pentru a da o sansa unor initiative culturale? Toate declaratiile de buna intentie in acest sens, facute cu ochii umezi de autoritatile ingrijorate de soarta culturii, sunt praf in ochi. E ceva in aceasta atitudine din ipocrizia extrema a celor ce gestioneaza retelele de cersetori cu aerul ca le fac un bine amaratilor cand le iau mai toti banii, urmarind sa se imbogateasca de pe urma lor. Pana cand vor fi scuturate de colb toate aceste raporturi confuze, reglate inca prin plecaciuni si peschesuri, ca pe vremea Imperiului Otoman, categoria fina a "cersetorilor" culturali va prolifera in continuare, si poate, cine stie, va atinge performante demne de a fi premiate sau macar rasplatite cu medalii si titluri inmanate de presedinte insusi, in cadru bine organizat.