Abdicarea şi Exilul Regelui Mihai I

Regele, adresându-se Parlamentului, în 1946

Continuăm serialul dedicat Maiestăţii Sale cu două dintre dramele istorice ale Familiei Regale: abdicarea în faţa comuniştilor şi exilul de jumătate de secol al Regelui Mihai I . România anului 1947, lăsată de marile puteri la discreţia Uniunii Sovietice, părea să se identifice din ce în ce mai mult cu o provincie „roşie“.

Un singur lucru îi mai împiedica pe comunişti să îndeplinească planul sovietic de aservire a ţării - instituţia monarhiei. Malaxorul bolşevic de la Cotroceni, însărcinat cu „omogenizarea" politicii româneşti, frământa însă planul definitiv: Regele trebuie să-i abandoneze singur pe români, să „divorţeze" definitiv şi, evident, amiabil de ţară.

„Un român scos din casa lui cu forţa nu încetează, numai prin aceasta, să fie român", le explica, peste ani, Regele Mihai I foştilor săi supuşi, într-un volum de convorbiri cu istoricul Mihai Ciobanu („Convorbiri cu Regele Mihai I al României", Humanitas, 2004). Documentele păstrate în arhivele din Occident, fără să fie „îngrijite" de securiştii români care scriau după dictare, alături de mărturiile Maiestăţii Sale şi ale apropiaţilor, dezvăluie însă contrafacerea comunistă referitoare la abdicarea „de bunăvoie".

Istoria momentului dramatic al abdicării Regelui Mihai I începe, de fapt, la 5 octombrie 1947, când Maiestatea Sa primeşte invitaţia de a participa la nunta Principesei Elisabeta (n.r. - în prezent, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii). Acceptarea invitaţiei a constituit o dilemă serioasă pentru Regele Mihai, întrucât absenţa din ţară ar fi înlesnit planurile comuniştilor de a instrumenta o lovitură de stat şi, deci, de a-şi consolida, definitiv, puterea. Aceasta era însă prima călătorie oficială a monarhului român într-o ţară străină, iar Mihai voia să profite de evenimentul monden pentru a cere sprijinul politic marilor puteri.

În ţară însă, tensiunile escaladau - nu mai aveau răbdare comuniştii să scape de Coroană: „Aparenta nerăbdare a guvernului român de a-l vedea pe Rege plecat la nuntă nu poate decât să sporească suspiciunile", scria, la 4 noiembrie, trimisul Ministerului de Externe britanic la Bucureşti, Adrian Holman, într-o notă adresată Ministerului britanic de Externe. Două zile mai târziu, directorul Departamentului de Sud al Ministerului de Externe britanic anticipa deja un sfârşit dezastruos. „Acesta este un joc pierdut pentru Mihai [...] eliminarea lui prin asasinat, încarcerare sau expulzare este numai o chestiune de timp, şi probabil nu mult timp", îi scria acesta ambasadorului american la Londra.

Fără sprijin

La 29 octombrie a început procesul infam al liderilor ţărănişti (arestaţi în urma complotului de la Tămădău), iar Regele şi-a amânat plecarea pentru 12 noiembrie - la o zi după ce Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au primit sentinţa închisorii pe viaţă! Într-o atmos­feră prietenească, toţi membrii Guvernului l-au condus pe Mihai la aeroportul din Băneasa şi şi-au luat rămas-bun, sperând că acest salut va fi ultimul. Cu complicitatea pilotului Caseri Regale, însuşi Maiestatea Sa a pilotat avionul o parte din drumul către Londra!

Înaintea nunţii regale, dar şi după, Regele Mihai a încercat să obţină sfaturi de la reprezentanţii guvernelor american şi britanic - să rămână în Exil, cerând sprijin pentru o potenţială întoarcere, sau să se întoarcă în ţară, cerând garanţii de securitate. Sfaturile însă n-au venit, iar monarhul şi-a asumat revenirea în ţară, fără să fie sprijinit, aşa cum spera, de Marile Puteri. 

" (...) Pe deplin conştient de importanța actului ce fac în interesul poporului român, ABDIC pentru mine şi pentru urmaşii mei de la Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României. Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat. "
Regele Mihai I
În Actul de la 30 decembrie 1947

Regele, nunta, comuniştii şi o mie de studenţi

În afara discuţiilor diplomatice din Marea Britanie, Regele Mihai trăia, concomitent, şi o altă poveste, mult mai romanţată: tocmai o cunoscuse şi o ceruse în căsătorie pe Principesa Ana de Bourbon-Parma. Ultimele zile ale călătoriei sale le-a petrecut în liniştitul oraş elveţian Lausanne, în compania viitoarei soţii. În primele zile ale lunii decembrie, Dumitru Negel, mareşalul ­Curţii Regale, a fost trimis la Bucureşti pentru a obţine acordul Guvernului pentru căsătorie. Cinci zile au durat negocierile - până la 12 decembrie - şi tot fără răspuns s-a întors Negel. Adrian Holman explica, într-o notă, că „o astfel de aprobare putea fi privită ca un angajament pe termen lung în favoarea monarhiei din această ţară, lucru pentru care guvernul român pesemne că nu este pregătit să-şi asume responsabilitatea".

La 21 decembrie, Regele s-a întors în ţară, de data aceasta cu trenul, fiind întâmpinat în gara de la Bucureşti doar de oameni din Guvern. Deşi tradiţia era ca românii să-l salute pe monarh la astfel de prilejuri, accesul lor a fost restricţionat. Regele a preferat să caute liniştea la reşedinţa de la Sinaia, unde a plecat în ziua următoare.

Regele Mihai şi Regina Ana, în ziua nunţii  Foto: Adevărul

Revolverul

La 27 decembrie, în urma unei conferinţe tăinuite între Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş şi Iosif Chişinevschi, au fost stabilite ultimele detalii ale planului de acţiune, acestea fiindu-i comunicate premierului Petru Groza două zile mai târziu. La 29 decembrie, în toiul nopţii, preşedintele consiliului de miniştri, Groza, i-a cerut Regelui o audienţă pentru a doua zi, la ora 9.00, la Palatul Elisabeta din Capitală. Acolo, Regele şi Regina-Mamă, Elena, sunt întâmpinaţi mai întâi de camioane şi militari din Divizia „Tudor Vladimirescu", amplasaţi strategic în jurul Palatului. Chiar şi garda de serviciu fusese consemnată. Însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza a decrerat că este categoric „în favoarea divorţului" şi a prezentat actul de abdicare pentru a fi semnat de Rege. 

„Suveranilor nu li s-a permis nici măcar să se consulte între ei. În timp ce Regele se retrăgea într-o cameră alăturată unde se aflau mareşalul curţii şi secretarul său particular, Reginei-Mamă i se cerea cu insistenţă de către preşedintele Consiliului să se folosească de toată influenţa pentru a-l determina pe fiul ei să cedeze. Deliberarea monarhului a durat puţin timp: a remarcat imediat că reşedinţa sa era deja împânzită de trupele diviziei comuniste «Tudor Vladimirescu».

După ce a afirmat că el consideră că «acţionează în interesul poporului său, pentru a evita vărsarea de sânge», Regele s-a resemnat să semneze actul de abdicare. Dl. Groza s-a lansat atunci în mulţumiri şi promisiuni frumoase" - este detaliat evenimentul într-o telegramă trimisă de Legaţia Franţei la Bucureşti ministerului de Externe, iar mărturiile Maiestăţii Sale confirmă veridicitatea consemnării.

Regele afirma în cartea de interviuri cu Mircea Ciobanu că a fost ameninţat de Groza şi Dej că vor fi ucişi 1.000 de studenţi arestaţi, începând cu 1945, pentru simpatiile lor monarhiste. Mai mult, Groza i-ar fi arătat şi revolverul.

La 3 ianuarie 1948, Mihai I părăsea România. Pe cei care l-au despărţit de România „dăruită" lui Stalin i-a iertat, dar nu i-a uitat. „Despre ei nu e bine să se tacă!", spune Regele în volumul lui Mircea Ciobanu, „Convorbiri cu Mihai I al României".

Întoarcerea tatălui risipitor

Nu numai de sovietici se temeau diplomaţii britanici şi cei americani, ci şi de o potenţială reîntoarcere a tatălui aventurier, Carol al II-lea. Acesta locuia în Brazilia, însă plănuia o călătorie în Europa. La 5 octombrie, în ciuda tututor eforturilor diplomatice americane, engleze, canadiene şi franceze, Carol ajunge în Lisabona, fiind bănuit de ministrul francez de acolo de relaţii cu agenţi sovietici. În ciuda neliniştilor statelor europene, Carol nu a intenţionat să se reîntoarcă pe tronul României. Nu mai avea nicio tragere de inimă.

Regele, în slujba lui Lear

„Adevărul" a încercat să reconstituie în ultima săptămâna viaţa Regelui Mihai. Un asemenea rezumat, o asemenea comprimare sunt utile pentru gazetă, dar sunt şi nedrepte pentru Rege, căci e peste poate să înghesui, de pildă, cele patru decenii şi jumătate de exil ale Maiestăţii Sale într-o pagină de ziar. Rândurile care urmează sunt aşadar insuficiente, mai ales că Exilul este o perioadă fascinantă din viaţa Regelui. Sunt anii în care nemaiputând răspunde datoriei de a sluji ţara de pe tron, Regele şi-a îngăduit să fie mai mult un om supus pasiunilor sale. În cartea de convorbiri cu Mircea Ciobanu, Regele o spune traşnant. E o propoziţie scurtă, care pare simplă, dar nu e simplă deloc: „Pentru a trăi, am muncit". A muncit Regele, a lucrat pământul într-o gospodărie ţărănească, a crescut păsări, găini, a făcut zboruri de încercare pentru verificarea instrumentelor de pilotaj, la firma deţinută de un om cu nume parcă predestinat - Lear -, a muncit până şi la bursa din New York! În Exil s-a căsătorit cu Ana de Bourbon, în Exil i s-au născut cele cinci fete: Margareta (1949), Elena (1950), Irina (1953), Sofia (1957) şi Maria (1964). A patronat şi Comitetul Naţional Român, care s-a vrut a fi Guvernul României din Exil, dar nu a reuşit să fie recunoscut de foştii Aliaţi din război, care au preferat colaborarea cu sovieticii.

Regele Mihai, în 1955, în Anglia   Foto: photoland corbis

Împărăţia din Exil

Acest text trebuie să înceapă cu destăinuirea Regelui: „În Exil, singurătatea noastră a fost cu atât mai mare cu cât dorul de ţară şi nevoia de a trăi laolaltă cu românii ne-au fost puse la îndoială sau uitate". Şi poate continua cu aceste zguduitoare fraze, în care apare moartea, fie şi în suflet: „Am fost întrebat de mai multe ori care a fost sentimentul meu la plecarea din România.

N-am găsit altfel de a spune adevărul despre starea mea de atunci decât că am plecat cu moartea în suflet". Cu câte bogăţii a plecat Regele din ţară nu vom afla, probabil, niciodată, fiindcă nu au fost consemnate în nicio arhivă care să emită pretenţii de obiectivate. Ce se ştie însă este că Regele şi-a ridicat, din munca sa şi a familiei sale, o împărăţie foarte personală în Exil.

Când a ajuns în gară la Lausanne, Regele, care era însoţit de Regina-mamă, Elena, şi mai mulţi apropiaţi, a avut un şoc. I-a fost dat să audă oameni care strigau în limba franceză: „Trăiască Regele! Trăiască libertatea!". Nu şi-a putut explica niciodată cum şi de ce. În 1950, familia regală a plecat în Anglia, unde Lordul Brocket le-a dat dreptul de a locui la proprietatea sa. Au trăit aici până în 1951, după care s-au mutat în nordul Londrei, unde au trăit într-o gospodărie ţărănească. Aveau grădină, creşteau păsări. Cea mai mare parte a produselor obţinute acolo le vândeau. Regina-Mamă însăşi dădea de mâncare păsărilor! La un moment dat, cu greu, şi-au angajat şi un grădinar. Au avut până şi un mic atelier de tâmplărie. Preocupările Regelui rămâneau însă legate mecanică, de aviaţie.

O vacă pe aripă

În 1956 s-au mutat în Elveţia, Regele a lucrat pentru William Lear. Din România, Mihai I avea brevet militar. Relaţia sa cu zborul a fost complicată. Când s-a urcat prima dată într-un avion i s-a făcut rău, s-a albit la faţă. Apoi a învăţat să piloteze pe ascuns, maestru i-a fost Udriski, pilotul Casei Regale. Cât era Conducătorul statului, Ion Antonescu nu agrea pasiunea lui Mihai pentru avioane, considerând-o periculoasă. Cât învăţa, a acroşat cu o aripă de avion inclusiv o vacă. Se întâmpla la Vrădiştea de Mureş. După ce a reuşit să aterizeze cu bine, după primul său zbor singur, Udriski l-a luat în braţe şi l-a sărutat pe amândoi obrajii.

Regele avea experienţă, aşa că a obţinut, fără greutate, brevetul elveţian de pilot. Ca să poată munci pentru Lear, a urmat inclusiv cursuri de pilotaj în America. A locuit o vreme la Santa Monica, lângă Los Angeles. O dată, pe o cursă Chicago-Los Angeles, unde era pasager, a trebuit să se prezinte. Când a auzit că e Rege, stewardesa s-a pornit într-un râs isteric. Mai obişnuită cu basmele decât cu realitatea, nu mai auzise de un Rege să zboare şi el, acolo, cu ceilalţi.

Pentru Rege, ziua de muncă la Lear începea la 8 dimineaţa. Făcea zboruri de demonstraţii pentru clienţii, care tot veneau pentru reparaţii şi montaje la aparatele de zbor. „Au fost ani de muncă intensă, din păcate nu mulţi, spun din păcate, pentru că munca aceasta a fost pasiunea mea dintotdeauna". Au fost şi accidente, sigur că au fost, i-a explodat un cauciuc la o aterizare, iar, o dată, la Bremen, în Germania Federală, pe o vreme câinească, numai Maiestatea Sa ştie cum de a reuşit să ajungă cu bine.

Compania lui Lear avea sediul în Statele Unite, în Michigan, în Elveţia era doar o reprezentanţă. Şi când, la sfârşitul anilor ,50, compania a trebuit să închidă porţile, Regele s-a trezit fără serviciu. Atunci, cu mai mulţi prieteni a deschis o societate de electronică industrială numită „Metravel". Erau trei acţionari, iar Regele era, fireşte, acţionar majoritar. 

"Munca de agent de bursă nu este plăcută. Trebuie să alergi după clienţi, să le ştii drumurile, să-i chemi toată ziua la telefon. Eu aşa ceva nu puteam să fac."
Regele Mihai I

În Elveţia, Regele era „Monsieur Michel"

Regina Ana şi Regele Mihai, la Lausanne, în 1951  Foto: AFP

La jumătatea anilor '60 a trebuit să vândă „Metravel".  Concurenţa cu nemţii şi japonezii din domeniu devenise prea dură. Rămas din nou fără un venit sigur, Regele Mihai al României a apelat la Regele Paul al Greciei, care, la rândul său, s-a adresat unora dintre cei mai mari armatori, Onassis şi Vergotis. Aşa a ajuns Regele să urmeze cursuri de broker la Bursa din Wall Street, în New York. A şi lucrat în acest domeniu, deşi nu era pe gustul său. Au fost ani urâţi şi grei, de care Regele îşi aminteşte fără regrete în convorbirea pentru istorie cu Mircea Ciobanu. Cum a funcţionat chestiunea cu Bursa? Le spunea Regele superiorilor: „Să ne înţelegem, pe lângă afacerea asta, eu mai am şi alte lucruri de făcut. Nu pot să umblu toată ziua prin birouri sau să stau agăţat de telefon de dimineaţa până seara, nici să bat clienţii la cap cum procedează cei mai mulţi. Eu asta n-o fac. Pot, în schimb, să vă fac legătura cu eventualii clienţi, iar eu voi primi comisionul". În tot acest timp, reşedinţa familiei a rămas la Versoix, o mică localitate elveţiană de pe malul lacului Geneva. Acolo a rămas Regele şi în primii ani de după Revoluţie, când nu i s-a permis să se întoarcă acasă, în România. Dacă pe americani i-a simţit „copilăroşi", mereu în căutare de a înnoda repede prietenii, despre elveţieni spune că s-au purtat cu Maiestatea Sa în mod camaraderesc.

„Au un fel de discreţie a lor". Acolo, la Versoix, Regele Mihai nu era totuşi Regele Mihai. Elveţienii îi spuneau mai simplu: „Monsieur Michel" (n.r. - Domnul Mihai).

Citeşte şi: Marele miting promonarhic din ’45