SCRIITORII ȘI ALCOOLUL Caragiale prefera berea, Tristan Tzara și Eugen Ionesco beau cantități impresionante de whisky

Băuturile alcoolice au făcut, de multe ori, casă bună cu artiștii. Mulți dintre marii scriitori români nu au făcut nici ei excepție de la această regulă. Indiferent dacă apelau la alcool ca mijloc de socializare sau pentru a-și trata depresiile, în urma lor au rămas nenumărate legende și anecdote care „dau culoare” istoriei literaturii.

Ştiri pe aceeaşi temă

Clanul Caragiale,„abuz de alcool”

Este de notorietate pasiunea personajelor din schițele lui Ion Luca Caragiale pentru „spirtoase” sau bere. În bună măsură, acest lucru a fost valabil și pentru scriitor, care nu-și refuza niciodată plăcerea de a bea o bere sau două cu prieteni precum Alexandru Vlahuță sau George Coșbuc. Fie că mergea la legendara „Terasă Oteteleșanu” (care era amplasată în zona actualului Palat al Telefoanelor din Capitală), fie la „Caru’ cu Bere”, Caragiale era tot timpul cu o halbă în față.

Relația marelui clasic cu berea a fost, însă, mult mai profundă, el deschizând mai multe berării la viața lui: „Berăria Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, în 1893, împreună cu un consilier comunal; „Berăria Bene Bibendi”, un an mai târziu, pe strada Șelari; Restaurantul Gării din Buzău, în 1895. Cel mai celebru episod a fost „Berăria Gambrinus”, inaugurată în 1901 peste drum de Teatrul Național. Deși rămase celebre în epocă, Caragiale a fost nevoit să le lichideze pe toate.

Unele dintre episoadele de beție ale lui Caragiale îl aduceau într-o stare euforică specială, pe care scriitorul a marcat-o în celebra replică „văd enorm și simt monstruos”, după cum amintește criticul Șerban Cioculescu în biografia dedicată autorului „Scrisorii pierdute”.

Episoadele de „abuz de alcool și tutun” ale dramaturgului sunt amintite și de fiul său, Mateiu, spune Andrei Oișteanu în cartea sa „Narcotice în cultura română”. În jurnalele sale, acesta mărturisește, la rândul său, că și el a început să bea în 1905, pe când era student la Berlin: „Atunci am început să beauu alcool, lichiorurii dulci, câteodată rachiu amar de ienupăr sau punch cu Bourgogne”.

Nebunii ani interbelici

Câțiva dintre marii poeți din prima jumătate a veacului trecut nu doar că au căzut de multe ori în patima alcoolului, dar și-au și pus experiențele pe versuri. George Bacovia, de exemplu, este autorul unui faimos catren: „Plouă, plouă, plouă, / Vreme de beţie / Şi s-asculţi pustiul, / Ce melancolie!”.

Poetul Emil Botta, de exemplu, își trata depresiile cu alcool, amintește Andrei Oișteanu. Acesta povestește că regizoarea Jeni Acterian, prietentă bună a poetului, își nota în jurnalul ei, în 1938, că „Emil a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri”.

Un alt poet celebru care a făcut numeroase incursiuni în lumea alcoolului a fost avangardistul Tristan Tzara, inițiatorul curentului artistic dadaist. La începutul anilor ’20, când devenise una dintre principalele figuri ale boemei din Paris, Tzara și prietenii lui organizau petreceri mostruoase, unde se beau cantități impresionante de whisky și vin Porto. Același Andrei Oișteanu povestește că, în aprilie 1920, Tristan Tzara a imaginat o invitație dadaistă la o expoziție de pictură: „Mișcarea Dada își plasează capitalul în injecții de whisky cu sifon cromatic și vă invită la etc.”.

Printre interbelicii celebri care apelau la alcool pentru a-și trata depresiile s-a număta și prozatorul și dramaturgul Mihail Sebastian, care a murit strivit de un camion în 1945, la vârsta de doar 37 de ani. Demonstrativă este o însemnare din jurnalul său, la sfârșitul anilor ’30: „Sâmbătă noaptea, cu Leny (celebra actriță interbelică Leny Caler – n.red.)și cu Froda, întâi la Carul cu Bere, pe urmă la Melody. Băusem mult, într-adins. Aș bea mereu, ca să uit...”.

Eugen Ionesco: un infern numit whisky

Poate că părea paradoxal, dar celebritatea l-a aruncat pe dramaturgul Eugen Ionesco în cercul vicios al depresiilor tratate cu alcool.

Nu mai puțin faimosul său prieten Emil Cioran (la rândul său protagonist al unor beții crunte, mai ales în tinerețe), povestește, în Caietele sale publicate postum, episoade emblematice despre starea lui Ionescu: „Eugen telefonează taman la miezul nopții de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii.”

Ionesco însuși amintește, în jurnalele sale, diverse episoade de beție și cure de dezintoxicare nereușite. Motivul: dramaturgul era convins că piesele sale nu vor mai avea succes și că va cădea în uitare.


Vezi ce l-a salvat pe Cioran de la alcoolism, pe blogul
http://devoratoruldecarti.ideilibere.ro/


Citiți, mâine, ce băuturi alcoolice preferau Nichita Stănescu și alți scriitori din perioada comunistă.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările