Premierul Filip a spus-o în The Guardian.
Cu subiect şi predicat. Pentru guvernul de la Chişinău, Unirea cu România este exclusă. Sigur, toţi ştiau asta, chiar şi cei care se
prefăceau că nu ştiu. Era o minciună frumoasă, o „ambiguitate
constructivă“, cum ar numi-o, pedant, analiştii. Şocul declaraţiilor din
publicaţia britanică ale prim-ministrului moldovean vine din altă
parte: a încălcat o linie roşie de comunicare.
Uniunea Europeană e socialistă. Occidentul e socialist. America e
socialistă. Universităţile şi lumea intelectuală sînt socialiste.
Elitele artistice şi cinematografice, pop, civile, de caritate şi
umanitare sînt socialiste. Aşa arată lumea şi, în această lume, cine nu e
socialist e - prin decret socialist - fascist, rasist, populist sau
naţionalist-extremist.
În 1989, dr. Chuck McIlhenny, pastor al
primei Biserici Prezbiteriene din San Francisco, a ajutat la respingerea
unei legi a parteneriatului civil care, sub ameninţarea cu închisoarea sau cu
amenzi grele, ar fi obligat publicul să trateze cuplurile de acelaşi sex ca pe
familii. Episodul pe care îl prezint aici îl redau din sursele indicate la
finalul relatării.
E clar. La „Eurovision“ 2018 am dat-o zgomotos în
bară. Degeaba postează pasaje umanist-lacrimogene formaţia
„The Humans“. În van inventează
explicaţii tâmpe, scandaloase, conducerea iresponsabilă, profund tincturată
politic a Televiziunii Române.
Există
câteva probleme legate de funcţionarea statului român post-decembrist asupra
cărora, cu atât mai mult în anul Centenarului, ar trebui să reflectăm.
Sâmbăta viitoare va avea loc un marş motorizat gigantic: cel mai mare organizat vreodată în România. Moldovenii pornesc în marş spre Bucureşti pentru a cere construcţia autostrăzii Târgu Mureş - Iaşi - Ungheni. Dacă problema nu se va trata cu responsabilitate vor avea loc manifestaţii şi de o mai mare amploare şi influenţă.
Preşedintele-plagiator
Igor Dodon a mulţumit, recent, trupelor ruse din Transnistria,
pentru „contribuţia lor la evitarea vărsării de sânge”.
Păstrând
proporţiile, a fost ca şi cum preşedintele Hacha al Cehoslovaciei
ar fi mulţumit, în 1939, trupelor naziste pentru că „au protejat”
ce mai rămăsese din ţara sa şi... au contribuit la evitarea
vărsării de sânge.
Am trecut şi eu aseară
prin Piaţa Victoriei. 500-1000 de oameni, înconjuraţi de jandarmi, cu un mesaj
unic prin toate portavocile, PSD-Ciuma-Roşie.
Am mai
spus şi am mai scris. Intrarea în criză, poziţia vulnerabilă sau nu a unei
economii nu se vede la o cafea sau la o şuşanea politică. Literatura de
specialitate a inovat în ultimii ani mecanisme de avertizare timpurie din ce în
ce mai sofisticate.
Preşedintele Franţei a primit, la finalul primului an de mandat,
premiul Charlemagne, care recompensează personalităţile angajate în
construcţia europeană. Distincţia i-a fost înmânată de laureata din
2008, Angela Merkel. Scena pare un transfer de ştafetă. Noul port-drapel
al proiectului european se confruntă, însă, cu provocări care
contrastează frapant cu elanul său integraţionist.
Oare cât de mare a devenit rolul televiziunii în şlefuirea sau, mai bine
zis, în influenţarea gustului publicului, inclusiv al celui avizat, care
se presupune că se află în sălile de presă de la Cannes?
Viaţa poate fi atât de frumoasă! Mobilitatea îi poate oferi culmi de
beatitudine prin dinamica stărilor. Dar şi abisurile deformărilor
ireversibile sau pe cel al sfârşitului.
Guvernanţii noştri par decişi să se apropie din ce în ce mai mult de euro-scepticii europeni, adică de aşa-numitul „Grup Vişegrad“. Ceea ce era până acum doar o idee care plutea în aer şi, la un moment dat, părea să se stingă deoarece era neurmată de participarea la vreuna dintre deciziile prin care ţările respective ieşeau la luptă împotriva liniilor politice propuse de Bruxelles.
Mi se pare
extrem de important detaliul că manifestaţiile cu participare consistentă ce au
avut loc ieri seară în Bucureşti şi în alte câteva mari oraşe ale ţării au avut
un dublu obiectiv.
Nu m-aş fi oprit
asupra comunicatului de presă al deputatului Laurenţiu Leoreanu, vicepreşedinte
PNL, dacă n-aş fi avut şi eu informaţii care conduceau la aceleaşi concluzii.
50% din şcoli nu au suficienţi bani să
achite către stat contribuţiile sociale reţinute, atenţie, din salariile brute
ale profesorilor! Furt pe faţă! Situaţia
îmbracă aspecte penale care trebuie cercetate de către organele în drept.
Poate fi #Anticorupţia Altfel? La asta încercăm să răspundem în Raportul anual SAR pe anul 2018: 12 ani în UE. Evoluţie sau involuţie?, în care arătăm efortul de reformare a guvernanţei pe 12 ani şi, pentru prima oară, şi nişte cifre concrete - cît ne-au adus ele.
Klaus Iohannis a renunţat în ultima lună la rolul constituţional atribuit Preşedintelui României de actul fundamental, ignorând articolul 80 (II) care îl îndrituieşte şi obligă să „exercite funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate” în niciun caz să atace constant un partid politic şi să interpreteze subiectiv statistici economice.
Miza diplomaţiei mondiale s-a schimbat de ceva ani buni: se vorbeşte despre bani, investiţii profitabile, surse noi şi adesea totalmente neaşteptate care să ofere unui stat puterea de a supravieţui în timpurile foarte ciudate şi pline de tensiuni de toate felurile care se văd deja foarte clar la orizont.
Motto:
„ – Ia, odată, şi papă spanacul ăsta, că-ţi face bine!
- Dar nu vreau acum…
(plaf-plaf, două palme) – Papă, bă! N-auzi că-ţi face bine?”
Aproape
zilnic mi-am spus că nu se poate. Că gluma proastă făcută la începutul lui
martie de dl. Liviu Nicolae Dragnea care, asemenea personajului Popriscin a lui
Gogol, a ajuns să se creadă rege, se va sfârşi odată. Astăzi. Mâine.
Oare cât de proşti îi crede Dragnea pe români? Mă tot gândesc în ultimele zile la asta de când Dragnea continuă cu „vrăjeala“ ieftină şi spune că a fost de mai multe ori (mai exact de 16 ori) în Brazilia la pescuit, pentru că are această pasiune.
Cât de iresponsabili pot fi cei care conduc guvernul, care încearcă, smechereşte, să scape în primul rând ei, apropiaţii lor şi toţi cei care au furat sau vor fura, să persiste în această hotărâre, în condiţiile în care oamenii şi-au dat seama de această mârlanie, ies în stradă în număr tot mai mare, iar Dragnea cu marioneta lui să meargă în continuare în această direcţie?
În 1989, la debarcarea sângeroasă a lui Nicolae Ceauşescu, când puterea
politică a ajuns în mâinile cu abilităţi de prestidigitator ale lui Ion
Iliescu (alintat de unii drept „Ilievici”), ţara asta amărâtă avea de
toate: fabrici, uzine, locuri de muncă, apreciere pentru produsele de
export.
