Critica de poezie este îndeosebi beneficiară a unor astfel de metaforice expresii, ştiut fiind că poezia lirică, adică modernă, nu se poate nici descrie, nici povesti, ci, cel mult, sugera. De aceea şi sunt atât de puţini criticii adevăraţi de poezie. Cei care se pricep la proză sunt mult mai numeroşi. Lucrurile stau la fel şi în sport, de exemplu. La fotbal, ca la roman, toată lumea se pricepe. La snooker, ca la poezie, sunt mai mulţi cei care cred că se pricep.
 
Thibaudet, care a scris o „Istorie a literaturii franceze de la 1789 până în zilele noastre“ (ale lui, mai exact), poate fi considerat unul din primii critici pertinenţi de poezie. De la el a învăţat E. Lovinescu al nostru meseria pe care i-a transmis-o urmaşului său G. Călinescu.
 
Înainte de a vă spune de ce mi-am amintit de Thibaudet, să nu uit să menţionez una din grăitoarele formule ale criticului. Vorbind despre naşterea poeziei moderne în sânul celei simboliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Thibaudet spune că, în coşul cu ouă de găină al simboliştilor (Verlaine, Mallarmé şi ceilalţi), au fost descoperite, fără se bage de seamă la început, două ouă de raţă (Rimbaud şi Lautréamont). Nu pot să verific acum citatul ca să fiu sigur de numărul ouălor, dar ideea e corectă.
 
Soluţie de compromis
 
Un fost student al meu a ţinut să-mi prezinte un puşti, elev în primele clase de liceu, care voia să se facă, nu poet, ca majoritatea la vârsta lui, nici măcar romancier, ci critic literar. Puştiul, foarte simpatic altminteri, m-a întrebat de-a dreptul de ce are nevoie cineva ca să devină critic. În alţi termeni, îmi pusesem eu însumi întrebarea, şi nu o dată. Fiind însă vorba de echipamentul necesar criticului, răspunsul nu mi-a venit pe loc.
Tot sportul mi-a furnizat o soluţie de compromis. I-am spus tânărului aspirant la meseria lui Thibaudet că sunt sporturi care pretind un echipament pretenţios şi scump, de pildă, hocheiul pe gheaţă, şi sporturi care se mulţumesc cu mult mai puţin, să zicem oina. Cum nu auzise de fostul nostru sport naţional, i-am explicat în ce consta, adăugând că, în copilăria mea, nici fotbalul nu cerea mare lucru, nici măcar un teren sau un balon, jucându-l noi cu mingi de cârpă pe mijlocul străzii. Am amânat precizarea faptului că mingile de cârpă erau făcute din ciorapi groşi de lână. Şi mi-am amintit, cum spuneam, de Thibaudet.
 
Câinii fără miros
Schiţând Thibaudet într-un rând un portret al criticului la bătrâneţe, a relatat o întâmplare cu doi ogari care
l-au însoţit ani buni la vânătoare. Erau prompţi în reacţii, fugeau repede şi aduceau vânatul în bot în câteva clipe. Până când, într-o zi, vânătorul a remarcat un lucru ciudat. Ogarii reacţionau la fel de prompt când auzeau pocnetul puştii, dar, în loc s-o ia la goană, se învârteau în jurul cozii, ca şi cum n-ar mai fi ştiut încotro s-o pornească. Din pricina vârstei, îşi pierduseră mirosul. Şi când, în cele din urmă, o luau din loc, alergau în direcţia exact opusă faţă de cea unde căzuse vânatul.
 
Vânătorul şi-a dat seama că nu mai era nimic de făcut cu ei. Era clar că îndelungata experienţă nu le mai folosea, odată ce nu mai aveau miros.
 
De ce are nevoie un critic
 
Iată chiar cele două lucruri de care criticul are absolută nevoie: un miros înnăscut şi o experienţă dobândită. Una fără alta nu se poate. Trebuie să recunoaştem că echipamentul necesar criticului e cât se poate de sumar. Nu era problema mea, când i-l prezentam junelui aspirant, dacă echipamentul indispensabil unui poet sau romancier e mai complex.
 
Nichita Stănescu mi-a dăruit o dată o poezie scrisă pe un şerveţel de hârtie, între două votci, la restaurant. Fănuş Neagu avea obiceiul să spună că romancierului îi trebuie coate tari. Aşadar, întorcându-mă la critic, miros şi experienţă. Partea proastă e că, în tinereţe, criticul n-are experienţă, iar la bătrâneţe îşi pierde mirosul. Îi rămâne maturitatea, când le are pe amândouă. Şi iluzia că experienţa poate înlocui la bătrâneţe mirosul. Ca o compensaţie pentru tinereţile criticului, când mirosul ţine loc de experienţă.
 
Dacă vreţi să ştiţi ce a înţeles puştiul care voia să se facă critic literar, întrebaţi-l pe el. Ce vă pot spune eu este că, după o vreme în care mi-a trimis articole bunicele, a publicat un volum de versuri remarcabil, deşi neremarcat, a dat o raită prin teatru şi, în cele din urmă, a dispărut din vederile mele. Cum, la vârsta mea, mirosul îmi poate fi contestat, mă bizui pe experienţă ca să afirm că puştiul de acum aproape o jumătate de secol avea atât de mult talent în toate, încât şi-a permis să-l risipească.